De la Gülhane la Cağaloğlu: Cărți, vile și străzi.

Dinamați din Sirkeci, ieșiți pe faleza, apoi pe strada Kennedy și întoarceți-vă cu fața spre Sarayburnu. Pe partea dreaptă a drumului, deasupra zidurilor marine ale Palatului Topkapı, se află Sepetçiler Kasrı (Pavilionul Sepetçilor). Pavilionul este astăzi sediul central al organizației Yeşilay, așa că vizita se face doar din exterior; nu încercați să intrați, fațada vă va spune deja tot ce trebuie să știți. Cu toate acestea, este punctul de plecare ideal pentru traseu, deoarece este singura parte rămasă din viața de coastă a palatului. Pavilionul a fost construit în 1643, în timpul domniei sultanului Ibrahim, de arhitectul Kasım Ağa, pe ruinele zidurilor bizantine care dădeau spre Cornul de Aur. În secolul al XVII-lea, de-a lungul zidurilor care înconjurau grădinile exterioare ale palatului, existau mai multe pavilioane; acesta este singurul care a supraviețuit. Numele său provine de la meșteșugarii care lucrau cu răchită din zonă; se spune că aceștia au contribuit la costurile construcției. O altă teorie leagă numele de pavilioanele înalte din Palatul Edirne, numite "sepetçi" (pavilioane cu răchită). Ambele versiuni coexistă în surse. Priviți-l de la distanță, apoi apropiați-vă: arcele și bolțile de la parter susțin etajul superior, ceea ce înseamnă că pavilionul este, de fapt, construit deasupra unei docuri încorporate în zid. În doc erau depozitate ambarcațiunile regale; se spune că sultanul urmărea de aici paradele navale, iar femeile din harem urmăreau ceremonii de la ferestrele etajului superior. Arcele de la parter aparțineau acestei docuri. Planul etajului superior este cubic, cu o cameră centrală acoperită cu un dom, și trei nișe care se extind din această cameră; există, de asemenea, o cameră dreptunghiulară lângă intrare. Observați ferestrele: la nivelul inferior, există rame de marmură dreptunghiulare, iar la nivelul superior, arce ascuțite; această diferență dintre cele două etaje este vizibilă chiar și de la distanță. Conform informațiilor publicate de Yeşilay, marmura roșie provine din Darıca și Rusçuk, faianța este din İznik, iar elementele de fier sunt din Samakov și Salonic. Cea mai bună fotografie a clădirii se face dimineața, când soarele vine din est; în cadru se vor vedea acoperișul gării Sirkeci din spate și ambarcațiunile care intră în Cornul de Aur. Din ferestrele pavilionului se pot vedea Podul Galata, Turnul Galata și cartierul Karaköy; puteți admira același peisaj de pe trotuar. Conform surselor, clădirea a fost renovată o dată, în 1739, în timpul domniei lui Mahmud I; în următoarele două secole, nu a fost îngrijită corespunzător. În primii ani La capătul peninsulei Sarayburnu, Marea Marmara, strâmtoarea Bosfor și Cornul de Aur se unesc într-un singur punct; opriți-vă câteva minute și admirați de ce acest loc a fost ales de-a lungul secolelor ca amplasament al palatului. Conform portalului Culturii, monumentul dedicat lui Atatürk, datând din 1926, situat la capătul peninsulei, este primul monument dedicat lui Atatürk din Turcia. De aici, sunt doar câțiva pași până la intrarea parcului Gülhane, care dă spre mare; următoarea oprire începe de la acea intrare. Sursa: Enciclopedia Islamică TDV, Palatul Sepetçiler, Yeşilay, Portalul Culturii.

Parcul Gülhane poate fi vizitat de această dată nu prin intrarea principală, ci prin poarta de pe partea mării, dinspre Sarayburnu; această intrare oferă o perspectivă diferită față de cea a majorității vizitatorilor, urcând de jos în sus. Imediat după ce intrați, singura coloană de marmură, situată printre copaci, este Coloana Gothilor; datorită poziției sale de-a lungul drumului, este ușor să o pierdeți din vedere în timp ce treceți repede. Coloana datează din perioada romană, din secolul al III-lea sau al IV-lea, și este sculptată dintr-un singur bloc de marmură provenită de pe insula Prokonnesos (Marmara). Capitelul este în stil corintic, decorat cu frunze de acant, iar inscripția de pe soclul său celebrează o victorie a gotilor. Wikipedia descrie acest monument ca fiind cea mai veche structură care a supraviețuit intactă din perioada romană; însă, este încă dezbătut care împărat a obținut victoria celebrată în inscripție. Petreceți câteva minute admirând coloana și încercați să descifrați inscripția de pe soclu; literele sunt uzate, dar pot fi distinse în lumina dimineții. De aici, veți urca pe traseul care duce spre intrarea principală, trecând pe sub copacii care formează inima parcului; conform Wikipedia în limba engleză, o parte dintre acești copaci datează din secolul al XIX-lea. Parcul are o suprafață de aproximativ 9,7 hectare; în perioada otomană, acesta era grădina exterioară a Palatului Topkapı și era închis publicului. În grădina exterioară a palatului, cu vedere spre Marea Marmara, se afla o alee unde se juca cirit, iar deasupra ei se afla Palatul Gülhane; sultanul Abdülmecid a urmărit de acolo proclamarea Fermanei Gülhane, care a marcat începutul Reformelor, la 3 noiembrie 1839. Palatul a fost demolat în 1865 de către sultanul Abdülaziz; astăzi, nu veți găsi nicio urmă a sa, dar numele parcului provine de la acel palat, adică de la "casa trandafirilor" a palatului. Grădina a fost deschisă publicului în 1912, în timpul guvernatorului Cemil Paşa, și a devenit parc; în 1926, a fost ridicat primul monument dedicat lui Atatürk, chiar la marginea parcului. Conform paginii oficiale a guvernatoratului, Atatürk a prezentat publicului, pentru prima dată, noile litere, în acest parc, la 24 noiembrie 1928. În timp ce urcați, pe partea dreaptă, veți observa o serie de clădiri joase, situate pe marginea vestică a parcului; acestea erau fostele stații de dresaj ale palatului și, începând cu 2008, găzduiesc Muzeul Istoriei Islamice a Științei și Tehnologiei. De asemenea, pe aceeași parte, se află Biblioteca de Istorie a Științei Prof. Înainte de a părăsi poarta, întoarceți-vârful și priviți în jos, spre Sarayburnu. De aici, veți putea observa cel mai bine panta parcului și modul în care palatul este amplasat, oferind o vedere asupra orașului. Următoarea oprire se află la câțiva pași distanță, în interiorul paviliunului de la colțul respectiv. Sursă: Enciclopedia Islamică TDV, Palatul Gülhane; Primăria Istanbul; Wikipedia, Coloana Gothilor.

Pentru a ajunge la Alaşkı, intrați în parc și urcați rampa largă, situată chiar lângă intrarea principală. Nu ieșiți prin poartă; intrarea în conac se află pe partea ce dă în parc, nu pe cea cu zidul. La capătul rampei, veți ajunge mai întâi într-o sală spațioasă, de unde puteți accesa terasa și apoi sala principală a conacului, o sală rotundă. Astăzi, acest loc este Muzeul Literar Ahmet Hamdi Tanpınar, inaugurat de Ministerul Culturii și Turismului pe 12 noiembrie 2011. Intrarea este liberă, ca la o bibliotecă publică, dar se așteaptă respectarea liniștii. Forma inițială a conacului era o structură din lemn, construită la sfârșitul secolului al XVI-lea. Clădirea actuală, din marmură, a fost reconstruită în timpul domniei lui Mahmud al II-lea, în 1819, conform datelor ministerului. Cercetătorii care au analizat versurile inscripției istorice menționează că construcția a avut loc între 1810 și 1819, iar stilul amintește de Krikor Amira Balyan, din familia Balyan. Clădirea este amplasată deasupra turnului de colț al zidului construit de Fatih pentru a separa palatul de oraș și are o fațadă din marmură, în stilul neoclasic, care se îndreaptă spre strada Alemdar. Sala rotundă are șapte ferestre arcuite; fiecare are un cadru din marmură neagră, iar deasupra lor sunt inscripționate versuri din poezia istorică scrisă de Keçecizade İzzet Molla pentru conac. Stați în fața ferestrelor și priviți strada: chiar în fața dumneavoastră se află poarta Bab-ı Ali, iar sub picioarele dumneavoastră se află linia tramvaiului. Sultanii urmăreau de la aceste ferestre paradele meșteșugarilor, plecarea armatei în campanie și defilațiile din oraș; conform Ministerului Culturii și Turismului, conacul era singura parte a palatului care era în contact direct cu orașul. O pagină a ministerului citează un pasaj din scrierile lui Evliya Çelebi: înaintea campaniei din Bagdad, sultanul Murad al IV-lea a urmărit de la acest conac o paradă a meșteșugarilor, formată din patruzeci de țapi albi. După perioada Reformelor, traseul ceremonial s-a mutat la Dolmabahçe, iar conacul și-a pierdut funcția inițială; în 1855 a devenit sediul telegrafiei, în 1926, prin decizia lui Atatürk, a fost transferat Uniunii Artiștilor Plastici, iar în 1938 a fost integrat în Palatul Topkapı. În anii următori, aici au funcționat și Casa Poporului din Eminönü și comisia pentru protecția monumentelor istorice; înainte de a deveni muzeu, aici era expusă colecția de arte populare a Muzeului Palatului Topkapı. Astăzi, sălile găzduiesc peste Secțiunea dedicată autorului care îi poartă numele găzduiește materiale despre viața sa, publicațiile, scrierile personale și articolele publicate în revista "Varlık"; dacă aveți o carte a lui Tanpınar cu dumneavoastră, acesta este locul ideal pentru a o citi. Vă rugăm să nu deranjați ceilalți vizitatori când faceți fotografii și să nu folosiți blițul în vitrine. Biblioteca este închisă duminica; verificați site-ul oficial pentru programul de funcționare înainte de a vizita. În această oprire de o oră, alocați 20 de minute pentru expoziție, restul de timp pentru lectură și pentru a admira priveliștea din fereastră. La ieșire, coborâți din nou în parc pe rampă, apoi ieșiți prin intrarea principală pe strada Alemdar și întoarceți-veți la stânga, în direcția Sultanahmet; după câțiva pași, veți vedea pe partea stângă o stradă îngustă care se ridică de-a lungul zidului, strada Soğukçeşme, iar următoarea stație începe acolo. Sursa: Ministerul Culturii și Turismului, Ala Köşkü; Enciclopedia Islamică TDV, Ala Köşkü; Primăria districtului Fatih; Primăria Istanbul.

Ieșind din poarta principală a Gülhane, nu traversați strada Alemdar, ci întoarceți-vă la stânga. Strada pavată cu piatră, care se desprinde imediat la stânga, este Soğukçeşme și se întinde de-a lungul zidului, până în spatele Sfintei Sofia. Fântâna de marmură care dă numele străzii se află la capătul Gülhane, deci începeți plimbarea de acolo. Conform Wikipedia, fântâna datează din perioada lui Selim al III-lea, aproximativ din jurul anului 1800. Strada însă este mai veche: se estimează că a fost amenajată în secolul al XVIII-lea, iar registrele funciare din 1784 indică prezența unor case aici. Pe măsură ce urcați strada, pe partea stângă, veți vedea zidul palatului construit de Fatih, urmat de douăsprezece case din lemn, cu balcoane, cu zăbrele, cu două sau trei etaje, sprijinite de zid. Aceste case erau case otomane cu patru sau zece camere, datând din secolele al XIX-lea și al XX-lea; în anii '80 erau în stare de degradare. Președintele Asociației Turce de Turism și Automobile, Çelik Gülersoy, a renovat complet strada în 1985 și 1986, transformând-o într-o zonă pietonală; aspectul pe care îl vedeți astăzi este rezultatul acelui proiect. Conform Wikipedia în limba engleză, renovarea a fost realizată cu beton armat, iar fațadele au fost placate cu lemn. Site-ul Bibliotecii din Istanbul confirmă că cea mai mare clădire a fost reconstruită din beton și apoi placată cu lemn. Observați cu atenție: proporțiile balcoanelor, grilajele ferestrelor și culorile au fost recreate conform fotografiilor vechii străzi, dar materialele sunt noi. Majoritatea caselor sunt folosite ca unități de cazare; nu puteți intra în ele, strada fiind concepută pentru a fi admirată din exterior. Nu vă uitați la panourile informative, ci la fațadele clădirilor; numărul de etaje și aranjamentul balcoanelor variază ușor de la o casă la alta, iar acest lucru contribuie la ritmul străzii. În partea de jos a străzii, lângă zid, se află un cisternă din perioada bizantină; Wikipedia menționează dimensiunile de aproximativ 16 metri lungime, 11 metri lățime și 12 metri înălțime, precum și prezența a șase coloane de marmură în interior. Cisterna a fost restaurată între 1985 și 1987 și a fost predată unei companii; dacă ușa este deschisă, puteți arunca o privire peste prag pentru a vedea coloanele. Cea mai mare clădire de pe stradă este Biblioteca din Istanbul, o clădire cu trei etaje, cu o suprafață de 775 de metri pătrați, unde Çelik Gülersoy a donat colecția sa de cărți despre Istanbul, adunată de-a lungul a patruzeci de ani; a fost inaugurată La capătul străzii, spre dreapta, se află zidul din spate al Sfintei Sofia, iar mai departe se deschide o piață unde se găsește poarta Bab-ı Hümayun a Palatului Topkapı și fântâna lui Ahmed al III-lea. Alocați jumătate din cele 40 de minute pentru a urca încet panta, iar restul pentru a vizita biblioteca și cisternele; pe stradă nu există bănci, așa că așteptați până ajungeți la piața de la capăt pentru a vă odihni. De aici, mergeți spre fața Sfintei Sofia și ajungeți în Piața Sultanahmet, apoi continuați spre vest pe strada Divanyolu, urmând linia de tramvai. Muzeul de Presă, care este ultima stație, se află la aproximativ 10 minute de mers pe jos, pe partea dreaptă a străzii. Sursa: Wikipedia, strada Soğukçeşme; Fundația Çelik Gülersoy, Biblioteca din Istanbul; Wikipedia, strada Soğukçeşme.

În timp ce mergeți pe Divanyolu, înainte de a ajunge la Çemberlitaş, pe partea dreaptă a străzii, se află Muzeul de Presă al Asociației Jurnaliștilor din Turcia, o clădire neoclasică din piatră, cu patru etaje și o fațadă simetrică. Clădirea a fost construită în 1865 de Safvet Pașa, ministrul Educației; primii utilizatori au fost Ministerul Educației și Universitatea din Istanbul, adică ministerul educației și universitatea Imperiului Otoman. Conform Wikipedia, pe 1 iulie 1875, aici a fost organizată a doua expoziție de artă din Turcia, iar lucrările lui Şeker Ahmet Paşa au fost expuse. În timpul domniei lui Abdulhamid al II-lea, clădirea a fost predată unui comitet de cenzură; faptul că locul unde era controlată presa este astăzi un muzeu al presei este o ironie a sorții. În 1908, clădirea a fost transferată Primăriei din Istanbul, iar până în 1983, diverse departamente ale primăriei au funcționat aici. În acel an, primăria și Asociația Jurnaliștilor au convenit ca clădirea să devină muzeu; după o renovare care a durat de la 1984 până în 1988, muzeul a fost deschis pe 9 mai 1988. Wikipedia descrie muzeul ca fiind primul muzeu de presă din Turcia și al patrulea din lume. Începeți prin a admira fațada: aranjamentul ferestrelor, elementele decorative și sculpturile din piatră reflectă în mod fidel concepția despre clădirile publice din Istanbulul secolului al XIX-lea. Dacă muzeul este închis, vizita se termină aici, admirând clădirea din exterior; asociația menționează că este deschisă în după-amiezele din timpul săptămânii și că intrarea este gratuită, dar verificați informațiile actualizate de pe site-ul asociației înainte de a merge. Dacă este deschis, în interior vă așteaptă patru săli de expoziție, iar vizita începe cu galeria de istorie a presei. Prima parte a galeriei este o machetă la scară reală a tipografiei înființate de İbrahim Müteferrika în 1729; acesta este singurul loc unde puteți vedea în 3D primul pas al presei otomane. În aceeași sală, sunt expuse ziarul Vekayi-i Mısriye din 1828, documente din perioada celui de-al Doilea Constituționalism și din primii ani ai Republicii. Mașinile de compus și de tipărit sunt cea mai interesantă parte a etajului muzeului: aici se află o mașină de tipărit cu litere mobile din 1870, o mașină de tipărit cu litere mobile din 1892, o mașină de offset fabricată în Leipzig, o sală de clisee și mașini folosite de Anadolu Agency. Mașinile de dactilografiat, telefoanele și aparatele foto transmit pas cu pas modul în care știrile ajunge După ce ieșiți din muzeu, mergeți puțin mai departe, spre vest, și veți vedea, în mijlocul străzii, Coloana lui Constantin, cunoscută și sub numele de Çemberlitaş. Ar fi potrivit să încheiați traseul acolo, la baza unuia dintre cele mai vechi monumente ale orașului. Pentru întoarcere, puteți lua tramvaiul T1 de la stația Çemberlitaş, care se află lângă coloană; în câteva stații ajungeți la Sirkeci sau Kabataş. Sursă: Asociația Jurnaliștilor din Turcia, Muzeul Presei; Portalul Cultural; Wikipedia, Muzeul Presei al Asociației Jurnaliștilor din Turcia.