De la Hasankale la Oltu, ruta spre est și nord a regiunii Erzurum.

Începeți călătoria la Hasankale, situată în Pasinler, la est de Erzurum, pe o stâncă abruptă deasupra districtului. Conform ghidului oficiului de Cultură și Turism, fortăreața se află la treizeci și șase de kilometri est de centrul orașului, pe un deal abrupt din fața Muntelui Hasan Dede. Fortăreața a dat și numele districtului; orașul Pasinler a fost cunoscut mult timp, în registrele otomane și în folclor, sub numele de Hasankale. Abordați fortăreața dinspre vest, deoarece drumul de pământ care duce la poarta fortăreței interioare se află pe această parte. Conform ghidului, din cauza stâncilor abrupte pe care este construită, în trecut nu se putea ajunge aici nici măcar cu animale de povară. Drumul actual a fost deschis atunci când fortăreața a fost folosită ulterior ca carieră de piatră; astfel, panta pe care o parcurgeți face parte din traseul celor care au acces la fortăreață. Urcați panta fără grabă, deoarece terenul este pietros și, pe alocuri, instabil. În partea de sus, încercați mai întâi să studiați planul fortăreței. Conform paginii Wikipedia în limba engleză, pe deal există trei rânduri de ziduri, iar cele două ziduri exterioare se termină pe fața stâncoasă, fără a forma un cerc complet. Structura porții se află în partea de vest. Ghidul menționează că coloanele, arcele și inscripția, construite din piatră finisată, care formau intrarea fortăreței interioare, nu mai există astăzi, iar porțile fortăreței exterioare au fost distruse și au dispărut. Site-ul Castles.nl afirmă că în interiorul fortăreței interioare nu a mai rămas nicio structură intactă; ceea ce vedeți aici nu este un ansamblu de clădiri, ci o linie defensivă ancorată în stâncă. Istoria fortăreței nu se poate încadra într-o singură perioadă. Se spune că printre ruine se găsesc inscripții și elemente de sculptură din perioada regelui urartian Minua, iar se consideră că dealul a fost un loc de apărare încă din epoca bronzului. Site-ul Castles.nl relatează că, în timpul bătăliei dintre selgiucizi și bizantini în 1048, comandantul selgiucid Ibrahim Yınal a cucerit fortăreața de aici. Există diverse relatări cu privire la fondatorul fortăreței actuale. Istoricul Naima o asociază cu conducătorul akkoyunlu Uzun Hasan, în timp ce Ibrahim Hakkı Konyalı o atribuie lui Hasan Bey, fiul lui Emir Hacı Togay, din dinastia ilkhanid, și o datează între anii 1336 și 1339. Se știe că, în perioada otomană, sultanul Suleyman cel Magnific a restaurat și consolidat fortăreața. Apoi, stați pe un teren stabil și priviți spre câmpie. Acesta este un punct de belvedere asupra întregii c Sursa: Direcția Județeană pentru Cultură și Turism din Erzurum, Ghid turistic; Castles.nl, Castelul Hasankale; Wikipedia, Castelul Pasinler.

A doua oprire este Podul Çobandede, situat chiar la est de centrul orașului Köprüköy, peste râul Aras. Astăzi, podul nu mai este accesibil traficului; drumul principal trece printr-un pod paralel, aflat la aproximativ 500 de metri mai la est, permițându-vă să admirați structura istorică pe jos, într-un cadru liniștit. Începeți prin a observa podul de la mal, din lateral, deoarece detaliile pot fi apreciate doar de la distanță. Portalul Cultural menționează că podul are o lungime de 128 de metri și o lățime de 8,5 metri, cu o deschidere maximă de 13 metri și o înălțime de 30 de metri. Podul este construit cu șapte arce, dar astăzi se pot observa doar șase, deoarece primul arc a fost închis în timpul restaurărilor. Enciclopedia Islamică TDV menționează că acest arc a fost probabil distrus de o inundație și a fost zidit în timpul restaurărilor din 1872. Apoi, apropieți-vă de pod și observați culoarea pietrelor. Arcele sunt construite din piatră tăiată, de culoare neagră, roșie și gri, iar culorile variază în funcție de lumina zilei. Conform unei legende locale, aceste pietre au fost aduse dintr-un sat aflat la aproximativ șase kilometri distanță. Portalul Cultural precizează că sub piloni au fost așezate grinzi de brad, pentru a preveni prăbușirea podului, iar între pereți au fost lăsate spații, pentru a reduce greutatea. Detaliile cele mai remarcabile ale podului sunt fisurile înguste de pe partea de sus a pilonilor și contraforturile semicirculare de pe partea din spate. Deasupra acestor proeminențe au fost construite mici turnuri în formă de semicerc, acoperite cu turle în formă de piramidă. Funcția acestor construcții este dezbătută; unii cercetători sugerează că ar fi putut fi adăposturi pentru paznici, în timp ce alții consideră că sunt simple elemente decorative. Pe partea de est, căutați basoreliefuri cu motive geometrice și lanțuri, situate deasupra pilonilor. Se spune că pe pietrele de protecție se găsesc marcaje ale pietrarilor; dacă observați cu atenție, puteți vedea un simbol în formă de arc cu o săgeată. Data exactă a construcției podului este incertă. Portalul Cultural și ghidul local menționează că podul a fost construit în 1298, la ordinul lui Gazan Han, conducătorul Ilkhanat, prin intermediul emisarului său, Çoban Noyan. Enciclopedia Islamică TDV precizează că inscripția de restaurare este foarte deteriorată, existând doar zvonuri despre constructor, și că, analizând arhitectura și decorațiunile structurii, aceasta ar fi putut fi construită în secolul al XIV-lea. Numele podului provine de la acest emisar, Çoban, iar orașul a primit numele de la pod. De-a lungul secolelor, podul a fost Plecând de aici, întoarceți-vă spre Pasinler și continuați spre nord, pe drumul care duce spre Narman. Sursa: Portalul Cultural, Podul Çobandede; Enciclopedia Islamică TDV, Podul Çoban; Direcția Județeană pentru Cultură și Turism din Erzurum, Ghid Turistic; Wikipedia, Podul Çobandede.

A treia oprire este formată din "fatații de piatră" (peribacuri), aflați la șapte kilometri sud de centrul orașului Narman, de-a lungul drumului Narman-Pasinler. Portalul Cultural menționează că această zonă se află la al șaptelea kilometru al drumului; adică, dacă urmați drumul care se îndepărtează de Pasinler spre nord, veți ajunge la această zonă înainte de a ajunge în centrul orașului. Mai întâi, opriți-vă la punctul de belvedere de pe marginea drumului și admirați panorama văii de sus. Un anunț al guvernatoratului din Erzurum, din 2020, menționează că a fost construită o clădire cu două etaje pentru vizitatori pe marginea drumului și că zona este accesibilă printr-o potecă de aproximativ trei kilometri. De aici, puteți admira stâncile roșii, vârfurile ascuțite și văile înguste, toate într-un singur cadru. Cunoașterea originii culorilor și a formelor schimbă modul în care percepeți peisajul. Roșeața provine din oxidarea fierului din roci sedimentare, în timp ce formele au fost create de eroziunea îndelungată a vântului și a apei asupra solului nisipos; inițial, apa a creat niște adâncituri, iar vântul a modelat aceste adâncituri în diverse modele. Sursele oferă date diferite cu privire la vechimea formațiunilor. Portalul Cultural și ghidul local menționează că "fatații de piatră" s-au format în urmă cu 2,5 până la 3 milioane de ani, în urma eroziunii materialelor depuse într-un bazin sedimentar, în timp ce anunțul guvernatoratului menționează o dată mult mai veche. În popor, această zonă este cunoscută sub numele de "Țara Fataților Roșii", iar Portalul Cultural o compară cu Marele Canion, creat de râul Colorado. Poteca care coboară în vale este cea mai bună modalitate de a explora zona din interior, iar cea mai mare parte a timpului petrecut la această oprire va fi dedicată acestei drumeții. Anunțul guvernatoratului menționează o potecă de drumeție de aproximativ o oră. Coborârea se face pe un teren nisipos și alunecos, iar chiar și pe vreme uscată, aderența poate fi slabă; purtați încălțăminte robustă. După ploaie, solul nisipos se transformă în nămol, așa că verificați prognoza meteo înainte de a porni pe potecă. În timpul drumeției, nu urcați pe vârfurile "fataților de piatră" și nu vă apropiați de marginea stâncilor, deoarece solul erodat se poate desprinde ușor. Urcarea este abruptă; ajustați-vă efortul în consecință și luați cu voi suficientă apă. Această zonă este protejată. Portalul Cultural menționează că "fatații de piatră" au fost declarați monument natural în 2018 și că sunt protejați conform principi Sursa: Portalul Cultural, Coloanele de Bazălt din Narman; Guvernul Provinciei Erzurum, Erzurum va deveni un geoparc al "Țării Coloanelor Roșii"; Direcția Provincială pentru Cultură și Turism din Erzurum, Ghid Turistic; Wikipedia, Coloanele de Bazălt din Narman.

Ultima oprire a traseului este cetatea situată în centrul orașului Oltu. Cetatea se află pe o stâncă abruptă, dar nu foarte înaltă, în locul unde apele care provin din Narman și din valea Sivri se unesc, formând râul Oltu. După cum spune ghidul local, cetatea se află în albia râului Oltu și, pe măsură ce intrați în oraș, o puteți vedea deasupra stâncii centrale. Intrarea în cetatea interioară se află spre sud, iar pentru a ajunge la poartă, trebuie să urcați scări. Urcați încet treptele și, odată ajuns în vârf, faceți o plimbare în jurul cetății.

Partea care a rămas în picioare astăzi este cetatea interioară; zidurile exterioare care înconjurau cartierele orașului nu au supraviețuit până în prezent. Cetatea interioară prezintă o arhitectură care se adaptează formei stâncii pe care este construită, fiind fortificată cu ziduri înalte și groase, precum și cu turnuri. Portalul Cultural menționează că cetatea se întinde pe o suprafață de trei mii de metri pătrați și este construită din piatră tăiată. Acordați atenție turnurilor și zidurilor de la nord-vest; sursele indică faptul că această parte a fost mult mai impunătoare în trecut. În interiorul cetății, căutați urmele cisternelor și ale spațiilor care aparțineau gărzilor.

Data construcției cetății este controversată. Unele surse susțin că elementele sale arhitecturale datează din perioada Urartienilor, în timp ce Wikipedia prezintă diverse relatări și menționează că, în secolul al XIX-lea, au fost observate inscripții în georgiană pe cetate. Portalul Cultural afirmă că cetatea a fost restaurată în perioadele bizantină, selgiucidă, akkoyunlu, karakoyunlu și otomană, fiind folosită o perioadă și ca han în timpul dominației otomane. Conform Wikipedia, cetatea a ajuns în mâinile otomanilor în mijlocul secolului al XVI-lea și a devenit ulterior centrul administrativ al regiunii Oltu. După războiul din 1877-1878, Oltu a fost sub administrație rusă pentru o perioadă. Cetatea a fost restaurată și consolidată în ultimul rând în anii 1998 și 1999.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale cetății este legătura sa cu apa. Ghidul local menționează că poarta și tunelul cetății dau spre râul Oltu, iar Portalul Cultural vorbește despre un canal secret care coboară din stâncă spre râu. Pe versantul estic al cetății interioare se află o baie, cu origini în perioada selgiucidă, conectată la cetate prin tuneluri; admirați-o de la exterior în timpul coborârii. De la marginea zidurilor, admirați valea râului Oltu și cele două părți ale orașului; Wikipedia menționează că orașul se întinde de-o parte și de alta a râului. Nu vă apropia