Pasajele și cinematografele de pe Calea Independenței.

Începeți traseul din Taksim și intrați pe Calea Independenței. Parcurgeți primii câțiva metri, admirând doar etajele superioare. Deși vitrinele de la parter se schimbă, în sus se pot observa încă fațadele din cărămidă, balcoanele și ornamentele ferestrelor, datând de sfârșitul secolului al XIX-lea. Această imagine a străzii este rezultatul transformărilor accelerate după perioada Tanzimat, în special în timpul domniei sultanului Abdülaziz.

Opriți-vă când ajungeți la Moscheea Ağa; clădirea mare, situată chiar lângă moschee, este Hanul Rumeli. Acest han, construit de Sarıcazade Ragıp Paşa, principalul vizitiu al sultanului II. Abdülhamid, a fost inaugurat în 1894; anul inaugurării este scris cu cifre romane deasupra intrării de pe partea Căii Independenței. Arhitectul nu este cunoscut cu certitudine, dar se presupune că este opera lui August Jasmund sau Konstantinos Pappas, care au construit și alte clădiri ale lui Ragıp Paşa. În general, stilul este neoclasic, dar intrarea principală, care dă spre stradă, este în stil eclectic, cu ornamente baroce și imperiale. Cele trei hanuri construite de Ragıp Paşa au fost numite Rumeli, Anadolu și Africa, amintind de continentele pe care se întindea imperiul.

În anii inițiali, hanul găzduia comercianți de textile, vânzători de biciclete și comercianți de covoare. După anii 1990, teatre, săli de concerte și ateliere de artiști s-au mutat aici, iar clădirea a fost închisă în 2012. În timpul lucrărilor de restaurare, s-a descoperit un pasaj subteran, care, se spune, conecta hanul cu alte hanuri din apropiere, iar acest pasaj este protejat ca monument înscris încă din 1978. Conform informațiilor recente, lucrările de restaurare sunt în curs, așa că nu vă așteptați să puteți intra. Admirați ornamentele intrării principale și fațada în ansamblu de pe trotuarul opus, apoi continuați să mergeți în direcția Galatasaray.

Sursa: Smart Beyoğlu; Inventarul Cultural; TRT Haber; Wikipedia (Calea Independenței).

După câteva minute, veți ajunge în fața uneia dintre clădirile cu cea mai largă fațadă de pe stradă. Conform inventarului cultural, această clădire, proiectată de Alexandre Vallaury pentru Abraham Pașa ca reședință, a fost inaugurată în 1883 și, în scurt timp, a găzduit unul dintre primele cluburi sociale ale imperiului, Cercle d'Orient. În perioada construcției sale, a fost cea mai largă clădire de pe strada Istiklal.

Sala clădirii, situată pe partea cu strada Yeşilçam, a fost folosită ca sală de gimnastică, circ și patinoar înainte de a fi transformată în cinematograf. Sala, care a fost inaugurată la sfârșitul anului 1924 sub numele de Melek Sineması (Cinematograful Melek), a primit acest nume datorită statuilor Art Nouveau cu îngeri situate de o parte și de alta a ecranului; astăzi, administratorul o asociază cu clădirea de la intrare, numită Apartamentul Melek. Sala, cu tavanul decorat și ornamentele baroce și rocococo, are o capacitate de aproximativ 875 de persoane. În deceniile următoare, cinematograful a fost cunoscut sub numele de Emek, fiind una dintre sălile de cinema de pe strada Yeşilçam.

Cinematograful a fost închis în 2009. Clădirea a fost demolată și reconstruită în 2013, iar sala a fost redeschisă în mai 2016, la etajul al cincilea al clădirei, sub numele de Emek Sahnesi (Scena Emek). În noua sală, elementele de decor baroc și rocococo ale sălii originale au fost păstrate, iar aranjamentul scaunelor este vertical, nu orizontal, având o capacitate de aproximativ 500 de persoane. Astăzi, pe lângă proiecții de filme, sala găzduiește concerte, piese de teatru și gale.

Puteți intra în sală doar cu bilet pentru un eveniment; dacă doriți să participați la o proiecție, consultați programul în prealabil. Dacă nu există evenimente, puteți admira fațada clădirii de pe trotuar și puteți merge până la capătul străzii Yeşilçam; următoarea oprire este pasajul Atlas, aflat la câțiva pași distanță.

Sursa: Inventarul cultural; Grand Pera Emek Sahnesi; Wikipedia (Emek Sineması).

Atlas Pasajı este povestea transformării unei case într-un cinematograf, iar cinematograful într-un muzeu. Clădirea a fost construită în anii 1870, ca reședință de iarnă pentru Agop Köçeyan, un membru al familiei sultanului Abdülaziz și un bancher al palatului; sursele indică anul 1870 sau 1877 ca dată a construcției. Conform informațiilor furnizate de AKM, clădirea, care prezintă influențe neoclasice, a fost utilizată ca sediu al instanțelor de către forțele de ocupație britanice între 1918 și 1922, apoi a fost preluată de Direcția Generală a Poștelor și Telecomunicațiilor, iar în 1932 a fost transformată într-un local de divertisment. Cinematograful Atlas, inaugurat în 1948, era unul dintre cele mai mari cinematografe din Beyoğlu, cu o capacitate de 1860 de locuri.

În 1992, clădirea a fost transferată Ministerului Culturii și Turismului, iar în 2019 a fost supusă unei restaurări ample. Muzeul de Cinema din Istanbul a fost deschis în 2021. Muzeul este format din trei etaje, care pot fi vizitate cu un singur bilet. Primele două etaje găzduiesc expoziții permanente, în timp ce al treilea etaj este dedicat expozițiilor temporare. Aici veți găsi figuri de ceară ale actorilor din Yeşilçam, obiecte personale ale regizorilor celebri, afișe de film și o secțiune interactivă numită "bancul de memorie digitală". Nu uitați să admirați picturile de pe tavan și de pe pereți din zona restaurată a casei; se spune că aceste ornamente au fost realizate de pictorul francez Hippolyte Berteaux.

Cinematograful Atlas redifuzează filme și are în program atât clasice, cât și producții noi. Vizitarea unei proiecții după vizitarea muzeului este cea mai bună modalitate de a încheia experiența cinematografică. Partea clădirii care dă spre stradă este încă un pasaj plin de magazine. Verificați site-urile oficiale ale muzeului și ale cinematografului pentru informații actualizate despre program, orar și prețuri înainte de a pleca.

Sursa: AKM Istanbul; site-ul oficial Atlas 1948; Wikipedia (Atlas Pasajı).

În timp ce mergeți spre Galatasaray și ajungeți la colțul străzii Sahne, veți vedea fațada cu trei etaje, care inițial se numea Cité de Péra, iar acum se numește Çiçek Pasajı. Bătrânul grec Hristaki Zografos, un bancher, a cumpărat terenul unde se afla Teatrul Naum, care a fost grav avariat într-un incendiu din 1870, și a comandat construcția clădirii arhitectului Kleanthis Zannos. Inaugurată în 1876, clădirea era un complex format din 24 de magazine situate în partea din spate și apartamente la etajele superioare, fiind cunoscută în primii ani și sub numele de Hristaki Pasajı.

Numele "Çiçek" (Floare) provine de la magazinele florilor care erau situate în pasaj. Sursele oferă explicații diferite despre originea acestui nume; unele menționează femeile rusești imigrate în Istanbul după revoluția din 1917, în timp ce altele se referă la perioada în care pasajul aparținea lui Sadrazam Küçük Said Pașa, în 1908. De-a lungul secolului al XX-lea, pasajul a fost cunoscut ca un loc de întâlnire pentru scriitori și artiști.

Destinul clădirii a fost schimbat în noaptea de 10 mai 1978, când a avut loc o prăbușire. Clădirea, neglijată, s-a prăbușit în acea noapte și a rămas în această stare timp de zece ani. A fost reconstruită în 1988 și renovată din nou în 2005. Pasajul actual este construit din beton armat; curtea interioară, situată în mijlocul clădirii cu trei etaje, este acoperită cu un acoperiș de sticlă și o cupolă de sticlă.

La această stație, ceea ce merită observat este fațada. Acordați atenție sculpturilor decorative, cariatidelor și ceasului roman, care nu funcționează, situat deasupra intrării. Apoi, treceți pe sub acoperișul de sticlă al curții interioare și ieșiți pe o ușă laterală, ajungând la Piața de Pește; intrarea în Pasajul European se află la câțiva pași distanță.

Sursa: Bellek Mekanları; Wikipedia (Çiçek Pasajı).

La doar câțiva pași de Piața de Pește, veți intra în Pasajul Europa, care leagă Strada Meșrutiyet de Strada Sahne. Acest loc a fost construit pe terenul clădirilor distruse într-un incendiu din 1870; sursele menționează că, înainte de incendiu, în această zonă se afla hotelul Jardin des Fleurs. Pasajul, construit de comerciantul armean Onnik Düz, după un proiect al arhitectului Domenico Pulgher, a fost finalizat în 1874.

Pasajul este un coridor neoclasic, cu o lungime de aproximativ 56 de metri, cu trei etaje și 22 de magazine. Fațada este realizată din piatră adusă din Malta, iar podeaua este pavată cu piatră Trieste, adusă din Italia. Ridicați privirea: pe pereții interiori superiori se află statui mari de femei, iar o parte a tavanului este acoperită cu sticlă. Sursele menționează că aceste statui au interpretări diferite, reprezentând diverse meserii sau figuri din mitologia greacă. În primii ani, pasajul era iluminat cu lămpi cu gaz amplasate în fața oglinzilor sale, motiv pentru care era cunoscut și sub numele de Pasajul Oglinzilor.

În perioada sa de glorie, aici se aflau croitori, coafori, magazine alimentare, magazine de articole textile, magazine de săpun și magazine de covoare; ulterior, s-au adăugat ceasornicari, producători de piane și case de modă. În 1929, pasajul a fost preluat de stat, iar în 1936 a fost vândut Băncii Imobiliare și a Orfanilor. Astăzi, magazinele vând cărți poștale, ceramică, suveniruri, covoare și obiecte de epocă.

Pentru a admira cel mai bine aspectul neoclasic, stați în centrul pasajului și priviți ambele capete simultan. Când faceți fotografii, aveți grijă să nu blocați magazinele. Dacă plecați din partea opusă a străzii Meșrutiyet și mergeți spre stânga, în direcția tunelului, veți ajunge la intrarea din spate a pasajului Hazzopulo.

Sursa: Wikipedia (Pasajul Europa; versiunile în limba turcă și engleză).

Pasajul Hazzopulo este o curte care leagă bulevardul Meşrutiyet cu bulevardul İstiklal, un loc unde zgomotul străzilor dispare brusc odată ce intri. Acest pasaj, construit de comerciantul grec Hacopulo, a fost inaugurat pe 15 aprilie 1871; sursele menționează diferite nume din familie ca fiind fondatorii. Este cunoscut și sub numele de Pasajul Consultantului sau Pasajul Hanului.

Este o clădire solidă, în stil neoclasic. Clădirile, parțial cu două și parțial cu patru etaje, sunt dispuse în jurul unei curți interioare. Intrarea dinspre bulevardul İstiklal este un coridor îngust, acoperit cu șase bolți în cruce, în timp ce, dinspre bulevardul Meşrutiyet, există trei bolți. Priviți pietrele de sub picioarele voastre; podeaua este pavată cu pietre aduse din Yalıköy, care avea inițial numele de Podima.

Unul dintre cele mai interesante aspecte din istoria pasajului este legat de presă. Aici funcționa tipografia lui Ahmet Mithat Efendi, unde a fost publicat ziarul "İbret" de către Namık Kemal. În pasaj erau berberi, croitori și vânzători de covoare; într-o perioadă, a fost un loc de întâlnire pentru Mișcarea Tânărului Turc.

Astăzi, etajele inferioare sunt pline de ceainării și magazine mici. Sursele menționează că etajele superioare sunt de mult timp neglijate și că pasajul așteaptă o renovare din cauza problemelor de proprietate. Aveți grijă să nu blocați calea atunci când mesele ocupă curtea, deoarece acesta este încă un pasaj folosit pentru a traversa între cele două bulevarde. A bea o ceașcă de ceai în curte și a observa dispunerea ferestrelor de deasupra și proporțiile etajelor este cea mai ușoară modalitate de a vedea secolul al XIX-lea, ascuns în spatele vitrinelor de pe bulevardul İstiklal. De aici, ieșiți pe bulevardul İstiklal prin coridorul îngust și continuați să mergeți în direcția tunelului.

Sursa: Inventarul Cultural; Wikipedia (Pasajul Hazzopulo).

Ultima oprire a traseului este clădirea Botter, situată pe Calea Independenței, la numărul 235. Aceasta este considerată prima clădire în stil Art Nouveau din Istanbul. Proiectată de arhitectul italian Raimondo D'Aronco între 1900 și 1901, clădirea a fost construită pentru Jean Botter, croitor și designer de modă olandez, care era oficialul responsabil cu vestimentația la curtea sultanului Abdulhamid al II-lea. Conform informațiilor de pe site-ul municipalității, este prima clădire folosită ca casă de modă în Imperiul Otoman; atelierul lui Botter a creat haine pentru membrii curții și pentru elita otomană până la sfârșitul Primului Război Mondial. La parter se afla o butic, la primul etaj un atelier și un depozit, iar la etajele superioare se aflau apartamente.

Priviți clădirea de pe trotuar. Liniile curbe, motivele vegetale, bordurile florale și medalioanele cu chipuri umane decorate cu flori sunt caracteristice stilului lui D'Aronco; Wikipedia interpretează sculpturile cu chipuri feminine, cu părul ondulat și zâmbind, de pe fațada clădirii, ca reprezentări ale zeiței Demeter. Clădirea este una dintre primele apartamente care au folosit un schelet metalic și, după Hotelul Pera Palas, este a doua clădire care a avut ascensor.

În urma Perturbărilor cauzate de Războaiele Balcanice și de Primul Război Mondial, familia Botter a vândut clădirea în 1917 și s-a mutat la Paris. După mulți ani, clădirea a fost restaurată de echipele municipalității și a fost redeschisă în aprilie 1923, sub numele de Centrul de Artă și Design Botter. La parter, în săli, sunt organizate expoziții temporare. Conform site-ului municipalității, centrul este închis în ziua de luni; verificați programul actualizat al expozițiilor și orarul înainte de a vizita.

De aici, este nevoie de câteva minute pentru a ajunge pe jos la Piața Tünel. La întoarcere, puteți coborî în Karaköy cu funicularul F2 sau puteți reveni la începutul străzii cu tramvaiul turistic T2.

Sursa: Biblioteca Atatürk a municipalității, pagina dedicată clădirii Botter; Wikipedia (Clădirea Botter).