O plimbare prin cartierul vechi al portului, de la Galata la Tophane.

Într-o stradă care coboară de la baza Turnului Galata spre strada Băncilor, această scară, cu liniile sale curbe, este una dintre cele mai fotografiate colțuri din Karaköy. Scara a fost construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de Abraham Salomon Kamondo, capul uneia dintre cele mai importante familii de bancheri otomane, Kamondo. Sursele oferă informații contradictorii cu privire la data construcției: unele menționează anii 1850, altele intervalul 1870-1880.

Conform surselor, scara avea două funcții. Pe de o parte, scurta drumul de la casa familiei Kamondo până la strada unde erau situate băncile. Pe de altă parte, facilita accesul copiilor la școala austriacă din apropiere. Astfel, această structură impunătoare este, în esență, o scurtătură, iar astăzi își îndeplinește aceeași funcție, fiind folosită de cei care se deplasează pe parcursul zilei între Karaköy și Galata.

Designul se situează undeva între Neo-Baroc și Art Nouveau. Liniile sale curbe conferă scării un aspect sculptural, motiv pentru care este mai bine admirată de jos, de pe stradă, sau de sus, de pe platforma superioară. Acordați atenție modelului împletit de la balustrade și formei hexagonale a treptelor; se spune că această formă a fost aleasă pentru a preveni căderile copiilor. Fotograful Henri Cartier-Bresson a fotografiat scara în 1964, iar de atunci aceasta a devenit una dintre imaginile emblematice ale orașului.

Dacă doriți să faceți fotografii, alegeți orele dimineții, deoarece pe parcursul zilei, pasajul devine aglomerat. Datorită lățimii reduse a scării, acordați prioritate celor care urcă sau coboară și evitați să stați prea mult timp pe trepte. La capătul scării, veți ajunge direct pe strada Băncilor; următorul punct de interes, SALT Galata, se află la câțiva pași distanță.

Sursă: Wikipedia (Scările Kamondo; Camondo Stairs).

Bulevardul Bankalar purta inițial numele de Bulevardul Voyvoda; Evliya Çelebi menționează acest loc în secolul al XVII-lea sub numele de "Calea Voyvoda". În ultimele decenii ale Imperiului Otoman, acest bulevard a fost centrul financiar al imperiului, iar băncile și companiile de asigurări au fost localizate aici până în anii 1990. Bursa de Valori Dersaadet, înființată în 1866, a fost, de asemenea, situată pe acest bulevard până în 1995, când a fost mutată în cartierul İstinye.

Cea mai impună clădire de pe bulevard este sediul central al Băncii Otomane, proiectat de arhitectul francez de origine levantină Alexandre Vallaury și dat în folosință în 1892. Încercați să admirați clădirea din ambele fețe. Fațada care dă spre bulevard are un stil neoclasic, fiind o fațadă solidă, decorată cu elemente reliefate, tipică unei bănci. Fațada din spate, care se află spre Cornul de Aur, are un aspect oriental, cu balcoane. Această diferență dintre cele două fațade poate fi interpretată ca o reflectare a poziției băncii, aflată la granița dintre Est și Vest.

Clădirea a servit ca sediu central al băncii până în 1999. După o renovare realizată de echipa condusă de Han Tümertekin, a fost redeschisă în noiembrie 2011 sub numele de SALT Galata. Primul loc pe care ar trebui să-l vizitați este Muzeul Băncii Otomane, situat la etajul -1. Muzeul, înființat în 2002, este primul muzeu creat de o bancă privată din Turcia și este amplasat în interiorul sălilor unde banca a început activitatea în 1892. Acesta prezintă istoria băncii până în 1933, prin intermediul bancnotelor, registrelor, acțiunilor și fotografiilor personalului. Secțiunea de la parter prezintă procesul de construcție al clădirii, iar o parte din colecție poate fi vizualizată online, prin intermediul platformei Google Arts & Culture.

La etajele superioare se află sala de lectură, sala de conferințe și expoziții temporare ale SALT Research. Intrarea este gratuită, dar este închisă lunea; verificați programul actualizat pe site-ul oficial.

Sursa: Site-ul oficial SALT; Wikipedia (Bulevardul Bankalar).

Când mergeți de la Bulevardul Băncilor spre vest, spre strada Galata Mahkemesi, printre străduțele înguste, se ridică un minaret cu formă pătrată și cu un turn ascuțit. Nu seamănă cu niciun alt minaret din Istanbul, deoarece istoria acestei clădiri este diferită de cea a majorității moscheilor din oraș. Conform Enciclopediei Islamice TDV, în această zonă se afla, în secolul al XIV-lea, o biserică mare construită de călugări dominicani. După cucerire, în jurul anului 1475, clădirea a fost transformată în moschee prin donația lui Fatih Sultan Mehmed și a fost menționată în documente sub numele de Moscheea Galata. După căderea statului Beni Nasr în 1492, musulmanii andaluzi veniți din Spania s-au stabilit în această zonă, iar moscheea a început să fie cunoscută sub numele de Moscheea Arabă.

Minaretul este o transformare a vechiului turn al clopotniței. Forma sa pătrată și ferestrele triple amintesc de minaretele din perioada omeyană din Siria. În interior, bolțile gotice dinspre qibla (direcția spre Mecca) sunt cea mai evidentă urmă a epocii medievale. Clădirea prezintă straturi din diferite epoci: Evul Mediu, secolul al XVIII-lea și secolul al XX-lea; încercați să le distingeți în interior. În secolul al XVIII-lea, Saliha Sultan a extins și a renovat clădirea, adăugând un șirvan (fântână) în 1734-35. În 1868-69, Adile Sultan a construit un cisternă și o fântână în curte. Între 1913 și 1919, în timpul unei renovări ample realizate de Giritli Hasan Bey, acoperișul a fost înlocuit, a fost adăugat un pridvor în stil arab la intrare, iar pietrele funerare italiene descoperite în subsol au fost transferate la Muzeele Arheologice din Istanbul.

Astăzi, Moscheea Arabă este locul de cult al cartierului. Planificați-vă vizita în afara orelor de rugăciune. Lăsați-vă pantofii la intrare. Femeile trebuie să-și acopere capul, iar toată lumea trebuie să poarte haine care să acopere umerii și genunchii. În interior, mențineți liniștea, nu treceți în fața celor care se roagă și faceți fotografii fără bliț, fără a deranja pe nimeni.

Sursa: Enciclopedia Islamică TDV; Wikipedia (Moscheea Arabă).

Când vă plimbați prin Karaköy și ajungeți la piața Tophane, clădirea impunătoare cu cupolă mare este moscheea complexului construit de Kaptan-ı Derya Kılıç Ali Paşa, la cererea arhitectului Mimar Sinan. Conform inscripției, moscheea a fost finalizată în 1580. Sinan a preluat acest proiect spre sfârșitul vieții, la venerabila vârstă de nouăzeci de ani. Complexul era situat pe o dig, la malul mării; astăzi, zona de coastă fiind umplută, în fața moscheii se află clădirile Galataport.

Planul moscheii este o interpretare la scară mai mică a Sfintei Sofia. Cupola principală, cu un diametru de aproximativ 12,70 metri, este susținută de două jumătăți de cupolă, aliniate pe axa spre Mecca. Intrați și veți putea observa acest aspect privindu-vă spre tavan; în loc de măreția Suliemaniei, veți observa un interior mai compact și echilibrat. Niche-ul (mihrab) este situat într-o proeminență care se extinde din perete și este decorat cu plăci de ceramică din Iznik, provenind din cea mai bună perioadă a atelierelor. Inscripțiile de la intrare și textul de pe niche au fost scrise de Demircikulu Yusuf Efendi, un caligraf din ultima generație a școlii Karahisari.

În afară de moschee, complexul include o madrasă cu șaptesprezece celule, o baie turcească, un mausoleu octogonal al lui Kılıç Ali Paşa, o școală elementară și un izvor. Moscheea și mausoleul au fost restaurate în 2011, în timp ce restul complexului, inclusiv madrasa, au fost restaurate până în 2015. În curte se află morminte, printre care și cel al amiralului Ateş Mehmed Paşa. Cel mai simplu mod de a înțelege amplasarea complexului pe coastă este să stați în curte și să observați modul în care moscheea, mausoleul și baia sunt conectate.

Fiți atenți la orele de rugăciune, deoarece moscheea este foarte aglomerată, în special vineri la prânz. Pantofii sunt scoși la intrare, iar femeile trebuie să poarte văl. Este suficient să purtați haine care acoperă umerii și genunchii, să aveți o atitudine respectuoasă și să faceți fotografii fără bliț; evitați să treceți în fața celor care se roagă.

Sursa: TDV İslam Ansiklopedisi; Wikipedia (Kılıç Ali Paşa Camii; Kılıç Ali Pasha Complex).

Baia, situată chiar lângă casă, era o parte importantă a complexului, generând venituri. Conform Enciclopediei Islamice TDV, a fost finalizată în februarie 1583. Situată într-o zonă de coastă, această baie a complexului portuar servea atât marinarilor, cât și fundației, generând venituri. A fost proiectată ca o singură baie, fără secțiuni separate pentru femei și bărbați.

Aspectul cel mai distinctiv al structurii este încăperea principală, cu o formă hexagonală. Patru dintre cele șase nișe cu arce erau folosite pentru băi, în timp ce celelalte două dădeau acces la zonele de răcire laterale. În centru se afla o platformă, iar deasupra, o singură cupolă permitea intrarea luminii. Pereții au fost construiți folosind o tehnică de zidărie mixtă, cu piatră și cărămizi. De-a lungul secolelor, cutremurele au afectat în special cupola, iar structura a rămas neglijată timp de mulți ani.

În 2005, familia İren a achiziționat structura și a inițiat o renovare amplă. Lucrările, conduse de arhitectul Cafer Bozkurt, au durat aproximativ șapte ani și s-au finalizat în 2012. În timpul renovării, cabinele de schimb din lemn, adăugate ulterior în zona de răcire, au fost îndepărtate, redând vizibilitatea spațiului deschis conceput de Sinan, iar cupola a fost restaurată folosind tehnici tradiționale. Proiectul a primit Premiul Național de Arhitectură în 2016 și Premiul Europa Nostra în 2017.

Astăzi, baia este din nou funcțională. Inițial destinată doar bărbaților, acum este deschisă atât femeilor, cât și bărbaților, în intervale orare diferite. Dacă doriți să o vizitați și să o vedeți din interior, verificați programul și condițiile de pe site-ul web al băii. Chiar dacă doar treceți pe lângă ea, este instructiv să admirați structura cu cupolă și să observați modul în care Sinan a integrat baia alături de moschee.

Sursa: Enciclopedia Islamică TDV; Europa Nostra; Wikipedia (Baia Kılıç Ali Paşa).

Când ieși din hamam, oprește-te mai întâi în fața fântânii Tophane. Această fântână, construită de I. Mahmud în 1732, are o formă pătrată, cele patru fațade sunt identice, iar colțurile sunt teşite până la două treimi din înălțime. Observați cu atenție basoreliefurile de pe fațade; pomii fructiferi care se ridică din vaze și buchetele de flori din ghivece sunt aranjate în cadre dreptunghiulare. Împreună cu franjurile ondulate de la colțuri, fântâna reprezintă un exemplu tipic al tranziției de la gustul clasic otoman la decorațiunile occidentale și este considerată una dintre cele mai mari fântâni din Istanbul. Textul poetic care o descrie aparține poetului Nafihi. Fântâna se afla odinioară pe coastă, dar a fost înconjurată de umpluturi; a fost restaurată complet în 2006.

La nord de fântână, în direcția Boğazkesen, se află clădirea cu cupolă, Tophane-i Amire. După cucerire, Fatih Sultan Mehmed a înființat aici o fabrică de tunuri, unde erau turnate tunurile armatei și ale flotei. Clădirea, renovată în timpul lui Kanuni, a fost modernizată și în secolul al XVIII-lea; conform surselor, structura actuală a fost reconstruită în 1743. În 1843, a fost înființată o fabrică de fier în Zeytinburnu, iar în 1850, producția de tunuri a început să se mute treptat aici.

În 1992, clădirea a fost transferată Universității de Arte Plastice Mimar Sinan și este folosită astăzi ca Centru Cultural și Artistic Tophane-i Amire. Are trei săli de expoziție: Beş Kubbe (Cinci Cupole), Tek Kubbe (O Cupolă) și Sarnıçlar (Cisterne). Dacă există o expoziție, intrați în sala Beş Kubbe și încercați să simțiți amploarea clădirii, aflându-vă sub cupolele care îi dau numele. Consultați anunțurile universității înainte de a merge, deoarece programul expozițiilor se schimbă. Chiar dacă nu există o expoziție, faptul că puteți vedea fântâna și fabrica de tunuri dintr-o singură privire arată cât de aproape a fost situată industria, care a dat numele cartierului, de coastă.

Sursa: Universitatea de Arte Plastice Mimar Sinan; Inventarul Cultural; Wikipedia (Tophane-i Amire; Fântâna Tophane).

Ultima oprire a traseului este Moscheea Nusretiye, situată chiar lângă stația de tramvai Tophane. Această moschee a fost construită cu un stil complet diferit față de celelalte, la două jumătate de secol după ele. Conform Enciclopediei Islamice TDV, construcția moscheii, comandată de Mahmud al II-lea, a început în iunie 1823, după un incendiu devastator, și a fost finalizată pe 8 aprilie 1826. Arhitectul a fost Krikor Amira Kalfa, din familia Balyan. Numele său înseamnă "victorie" și este asociat cu abolirea unităților Janiciari de către Mahmud al II-lea.

Privind de afară, ceea ce atrage imediat atenția sunt cele două minarete, neobișnuit de subțiri. Moscheea este o construcție impunătoare, care combină elemente ale stilurilor baroc și neoclasic europene. Comparați decorațiunile exterioare cu aspectul simplu al moscheii Kılıç Ali Paşa, situată la câteva sute de metri distanță; astfel, veți putea observa, într-o plimbare de câteva minute, tranziția de la limbajul clasic al arhitecturii otomane din secolul al XVI-lea la limbajul occidentalizant al secolului al XIX-lea. De asemenea, parte a complexului este *hünkar kasrı*, pavilionul folosit de sultan când venea la moschee.

Decorațiunile interioare, realizate prin tehnici de caligrafie, utilizează mai degrabă un repertoriu decorativ occidental decât motivele tradiționale turcești. Observați cupola; aici, în loc de benzile tradiționale cu inscripții, se află o ornamentație vegetală, un detaliu inovator pentru acea perioadă. Inscripțiile sunt realizate de celebrul caligraf Mustafa Rakım, important pentru acea epocă. În fața moscheii se aflau o clădire pentru determinarea timpului și o fântână; însă, modificările urbane din secolul al XX-lea au transformat zona, iar aceste construcții au fost ulterior relocate.

Astăzi, moscheea este deschisă pentru rugăciuni. Veniți în afara orelor de rugăciune, scoateți-vă pantofii, femeile trebuie să poarte văl, iar umerii și genunchii trebuie să fie acoperiți. În interior, păstrați liniștea. La ieșire, puteți ajunge cu ușurință cu tramvaiul la Kabataș sau Eminönü.

Sursa: Enciclopedia Islamică TDV; Wikipedia (Moscheea Nusretiye).