Ankara, prin ochii lui Holzmeister, Egli, Taut și Jansen.

Intrați în campus dinspre capătul de vest, de pe strada Turgut Baştuğ; conform descrierii Institutului Goethe, întregul complex este organizat în jurul unui ax central pietonal. Acest ax se ridică prin intermediul unor scări monumentale, trece printr-un spațiu liber situat la subsolul vechii clădiri a Rectoratului și se deschide într-o zonă pietonală unde sunt dispuse simetric patru clădiri, fiecare cu trei etaje. Planul inițial al campusului și construcția a câtorva clădiri au fost realizate de arhitectul german Baurat Naht; acesta a plecat în țara sa din cauza unor dispute legate de onorarii, iar întregul proiect și implementarea au fost predate lui Egli, care a finalizat lucrarea în 1933. Instituția a fost înființată în același an: Școala Superioară de Agricultură din Ankara, deschisă în 1930, a fost transformată în Institutul Superior de Agricultură, după modelul facultăților agricole germane, la 30 octombrie 1933, și a început activitatea cu cinci facultăți: agricultură, silvicultură, medicină veterinară, științe naturale și arte agricole. În 1948, facultățile de agricultură și medicină veterinară au fost integrate în Universitatea din Ankara; până în 1955, aceasta a fost singura facultate de agricultură din țară.

Cea mai bună expresie a stilului lui Egli se găsește în vechea clădire a Rectoratului: o masă dreptunghiulară, cu două etaje deasupra unui subsol, fără ornamente. Fațada de vest este dominată de un portic înalt, cu două etaje, iar scările simetrice de pe ambele părți vă duc la nivelul superior. Fațada este finisată cu un tip de tencuială numită "edelputz"; în interior, există parchet din lemn, lambriuri din lemn și o scară din lemn cu trei ramuri. Sala de conferințe, situată în partea de nord a etajului principal, reflectă importanța acordată, în acea perioadă, unei instituții de învățământ superior. Clădirea de patologie este, de asemenea, un exemplu al designului atent al campusului. Aceasta este o zonă universitară deschisă; conform inventarului cultural, este accesibilă, dar respectați indicațiile agentului de la intrare și evitați zgomotul în timpul orelor de curs.

Sursa: Institutul Goethe; Facultatea de Agricultură a Universității din Ankara; Inventarul Cultural.

Plecând de la Piața Ulus, îndreptați-vă spre sud, pe bulevardul Atatürk, până la capătul care duce spre Operă. Clădirea din piatră, cu cinci etaje, situată la numărul 13 de pe bulevard, este o creație a lui Holzmeister, proiectată pentru Banca de Imobiliare și pentru Copii Orfani. Conform surselor, proiectul a fost realizat între 1933 și 1934, iar construcția a fost finalizată între 1934 și 1935. Fațada prezintă elemente neoclasice, placări din marmură și, la intrare, piatră de Ankara. Clădirea, care a rămas mult timp neocupată, a fost restaurată de către Compania Poștală (PTT) și a fost redeschisă în octombrie 2013, ca Muzeu al Timbrelor. Aici sunt expuse timbre otomane și republicane, serii tematice, cărți poștale și obiecte din istoria comunicațiilor. Muzeul găzduiește 4.404 de timbre turcești și 1.500 de timbre străine. Verificați zilele și condițiile de vizitare actuale pe pagina web a muzeului PTT. Aceasta este singura clădire în care puteți admira interiorul, scările și înălțimea etajelor lui Holzmeister; nu uitați să ridicați privirea în timp ce admirați timbrele.

Ieșiți din muzeu și mergeți pe Calea Independenței. Banca Centrală a Republicii Turcia, situată la numărul 10, este, de asemenea, o operă a lui Holzmeister, construită între 1931 și 1933. Banca a fost înființată printr-o lege din 1930, a început să funcționeze pe 3 octombrie 1931, iar sediul central este încă situat în această clădire. Nu se poate intra în interior, dar se poate admira de afară. Conform descrierii din Inventarul Cultural, clădirea are o structură simetrică, cu o intrare retrasă, pe trei axe, și cu un pridor larg, fațade placate cu piatră, rânduri regulate de ferestre și un acoperiș ascuns, încheiat cu o bordură fină. Este una dintre clădirile incluse în dosarul înscris în Lista Tentativă a UNESCO în 2025. În timp ce vă întoarceți spre piață, aruncați o privire și asupra clădirii Sümerbank. Deși este adesea atribuită lui Holzmeister, a fost proiectată de arhitectul german Martin Elsaesser, între 1937 și 1938, a fost inaugurată pe 29 octombrie 1938 și este utilizată în prezent de Universitatea de Științe Sociale din Ankara.

Sursa: PTT; Arhiva; Inventarul Cultural; Istoricul Băncii Centrale a Republicii Turcia; Wikipedia.

Porniți de la Muzeul Pul și mergeți pe jos spre sud, de-a lungul bulevardului Atatürk. După ce treceți de Operă, veți găsi, pe bulevard, clădirea lungă, cu acoperiș plat, care astăzi funcționează ca Liceul Profesional și Tehnic Zübeyde Hanım. Aceasta este Institutul pentru Fete Ismet Pașa, construit de Egli între 1930 și 1934: o masă principală, cu patru etaje și cu linii orizontale, blocuri verticale cu ferestre de scară pe laterale, volume adăugate în colțuri în 1934 și colțuri rotunjite, care amintesc de Mendelsohn. Institutul Goethe o consideră unul dintre cele mai timpurii și mai consistente exemple de arhitectură internațională din Ankara; clădirea este vizibilă din exterior, deoarece este o școală. De aici, întoarceți-vă pe strada Sezenler și ajungeți la liceul proiectat de Taut.

Liceul Atatürk din Ankara a fost fondat în 1886 ca liceu, a primit acest nume în 1938 și a fost mutat în clădirea proiectată de Bruno Taut și Franz Hillinger în 10 octombrie 1940. Taut a venit în Turcia în 1936 și a condus departamentul de arhitectură al Ministerului Educației; a proiectat Facultatea de Limbi și Istorie-Geografie și acest liceu, și a murit în Istanbul, în decembrie 1938, la scurt timp după ce a proiectat sicriul lui Atatürk. Fațada principală este vizibilă de pe strada Sezenler: la intrarea în corpul A, există două rânduri de coloane, cu un soclu acoperit cu piatră din Ankara, și un pridător larg; la capătul sudic, există un pridător cu zece coloane, care acoperă intrarea în corpul C, intercalat cu arcade mai joase. Taut a evitat simetria; sălile de clasă sunt situate în brațele care se întind de la est la vest, în timp ce sălile de conferințe, cantina și sălile de sport sunt situate în brațele mai scurte. Materialul de construcție este piatră tăiată, cu un finisaj de piatră brută până la fundație, tencuială pe suprafață și acoperișuri din țiglă. Vechiul apartament al directorului, situat în colțul sud-vest, este astăzi muzeul școlii. Clădirea este un liceu activ; nu intrați în curte, ci admirați fațada de pe trotuar.

Sursa: Institutul Goethe; Leyla Alpagut (DergiPark, Mimarlık 351); Ministerul Educației; Wikipedia.

Ajungeți în Cebeci cu transportul public Ankaray, apoi mergeți aproximativ 10 minute pe jos spre nord, până la Centrul Cultural Mamak. Clădirea este una dintre primele lucrări ale lui Egli în Ankara: Școala de Muzică. Înființată pe 1 septembrie 1924, cu scopul de a forma profesori de muzică pentru școlile secundare, școala a început în clădiri din cărămidă în Cebeci, iar clădirea nouă, construită de Egli între 1927 și 1929, a oferit un sediu permanent primei școli de muzică din țară. Privită de sus, clădirea seamănă cu un pian răsturnat; sălile de clasă, sala de spectacole, cantina, dormitoarele și birourile erau toate adunate într-o singură structură. În mijlocul anilor 1930, școala a fost transformată într-o academie, apoi în Conservatorul de Stat din Ankara, iar în 1938 a fost extinsă cu noi clădiri. Când Conservatorul s-a mutat într-o clădire nouă în 1985, această clădire a devenit sediul Primăriei Mamak; după 2005, a fost restaurată și transformată în centru cultural.

Astăzi, în interior găsiți săli de teatru, săli de expoziții și de concerte, o bibliotecă, un conservator municipal și cursuri. Așadar, aceasta este singura clădire școlară în care puteți explora liber coridoarele. Aspectul său simplu și suprafețele neornamentate reflectă raționalismul timpuriu al lui Egli; la sfârșitul anilor 1920, proiectarea unei astfel de clădiri în Ankara a fost unul dintre primele semne ale distanțării de limbajul curbilor și al arcelor caracteristic primului stil arhitectural național, așa cum a descris Goethe-Institut. În lista lucrărilor lui Egli din Ankara, această clădire este menționată sub numele de Conservatorul de Stat, cu perioada de construcție 1927-1929. Dacă are loc un eveniment în sală, intrați și admirați-l; verificați programul pe pagina web a primăriei. Dacă vizitați în timpul zilei, ascultați sunetele instrumentelor muzicale din coridoare; clădirea încă predă muzică.

Sursa: Goethe-Institut; Primăria Mamak; Ekonomim; Wikipedia.

Luați AnkaraRay până la stația Kızılay și mergeți pe jos spre sud, pe bulevardul Atatürk, până la clădirea Ministerelor. Clădirea, cu fațada sa de 248 de metri, realizată din travertin bej, este ultima și cea mai importantă lucrare a lui Holzmeister în Ankara. În 1937, Parlamentul a organizat un concurs internațional pentru o nouă clădire; au fost primite paisprezece proiecte, iar rezultatele, anunțate pe 28 ianuarie 1938, au fost împărțite între Holzmeister, francezul Albert Laprade și maghiarul Alois Mezara, proiectul lui Holzmeister fiind ales pentru implementare. Lucrările au început în toamna anului 1939, dar au fost întrerupte de cel de-al Doilea Război Mondial și de dificultățile financiare; în 1957, o întâlnire a Pactului de la Bagdad a avut loc în clădirea neterminată. Când Holzmeister s-a întors în Austria în 1948, șantierul a fost condus de studentul și asistentul său, Ziya Payzın. Clădirea a fost finalizată în 1960 și inaugurată pe 6 ianuarie 1961; au trecut douăzeci și trei de ani de la concurs până la inaugurare.

Clădirea, cu cinci etaje, are o structură din beton armat, cu o fațadă din travertin și interioare decorate cu treizeci de tipuri diferite de marmură locală. Intrarea principală se deschide spre un hol de onoare, cu cinci uși din bronz. Sala plenului a fost transformată în 1995 într-un amfiteatru semicircular. Limbajul monumental, caracterizat de simetrie, placare cu piatră și intrări elevate, pe care Holzmeister l-a folosit în cartierul guvernamental încă din 1927, atinge aici cea mai mare amploare. Pentru a vedea exteriorul clădirii, traversați trotuarul de pe bulevardul Atatürk. Dacă doriți să vedeți interiorul, Parlamentul organizează în fiecare prima sâmbătă a lunii o zi a porților deschise: nu este necesară programare, vizitatorii pot obține o carte de vizită prezentând un act de identitate la poarta Dikmen și pot intra. În timpul ședințelor plenului, în timpul dezbaterilor bugetare și în zilele de sărbătoare, nu sunt oferite ghiduri. Consultați pagina dedicată zilelor deschise de pe site-ul tbmm.gov.tr pentru orar.

Sursa: Pagina zilelor deschise a Parlamentului; SALT; Goethe-Institut; Wikipedia.

Urcați în tramvaiul Ankaray și coborâți la stația Bahçelievler. Când Jansen a câștigat concursul din 1928, i s-a cerut să planifice Ankara pentru o populație de trei sute de mii de locuitori; el a transformat Yenişehir în centrul ministerelor, a lăsat Kale ca un spațiu verde, a stabilit bulevardul Atatürk ca axă principală, iar planul a fost aprobat pe 23 iulie 1932. Bahçelievler reprezintă cea mai concretă încercare de locuințe din acel plan. Cooperativa de construcții, înființată în 1934-35 de către birocrați de rang înalt, a fost prima cooperativă de construcții din Turcia; la sugestia lui Jansen, terenul a fost ales în zona Abdi Pașa, situată la vestul orașului, în afara limitelor planificate inițial. Jansen a proiectat atât planul de amplasare, cât și tipurile de case: aproximativ 350 de case, cu grădini în față și în spate, de una sau două etaje, înconjurate de trei rânduri de acacia, cu zone verzi, o școală, o piață, un club și o bibliotecă în centru. În planul inițial, casele individuale, casele în pereche și casele în rând erau distribuite echilibrat; membrii au dorit case individuale cu grădini, iar arhitecții locali au adaptat planul în consecință. Școala primară a fost construită în 1945.

Astăzi, strada 7, adică strada Așgabat, este principala arteră a acelei "orașe-grădină". După cum scrie Goethe-Institut, casele cu grădini au fost înlocuite treptat cu blocuri de apartamente înalte; doar câteva dintre casele proiectate de Jansen au mai rămas în picioare. În timp ce vă plimbați pe stradă, observați lățimea parcelelor, rândurile de copaci de pe străzile laterale și zidurile grădinilor rămase la colțuri; încă puteți citi urmele planului în structura străzii. Principiul lui Jansen, așa cum este menționat de MİMDAP, "Ankara nu poate fi niciodată un oraș industrial", își găsește aici sensul: cartierul muncitorilor era separat și planificat mai simplu, în timp ce cartierul funcționarilor beneficia de spații verzi. Încheiați traseul aici, pe aleile unui oraș-grădină.

Sursa: Goethe-Institut (Jansen, Bahçelievler, Planificare urbană); MİMDAP; Wikipedia (Planul Jansen).