De la Lacul Sera la Kadıralak: Lacul, zonele de pajiște alpină și peșterile din vestul regiunii Trabzon.

Pentru a admira Lacul Sera în toată splendoarea sa, este recomandat să ajungeți dimineața devreme, deoarece lacul își dezvăluie frumusețea maximă în momentele în care vântul nu a încălecat încă suprafața apei. Așa cum subliniază și Inventarul Cultural al Regiunii Mării Negre, farmecul principal al acestui lac constă în reflexia liniștită a copacilor din împrejurimi în apa calmă. După ce ați parcat mașina, opriți-vă inițial pe mal și admirați ambele versanți ai văii. Această perspectivă este importantă pentru a înțelege modul în care a apărut lacul. Conform surselor, în februarie 1950, în urma unor precipitații abundente, mase mari de rocă s-au desprins de versanții Văii Derecik, blocând fundul văii și oprind cursul râului Sera. Conform măsurătorilor citate de Wikipedia, masa de rocă desprinsă a avut o volum de aproximativ cincisprezece milioane de metri cubi, iar lacul și-a atins forma finală în optsprezece zile. Sursele istorice menționează o diferență de o zi: Direcția pentru Cultură și Turism menționează data de 20 februarie, în timp ce alte surse indică 21 februarie. Se menționează că urmele alunecării de teren pot fi încă observate pe versanți; căutarea pereților abrupți și lipsiți de vegetație este un bun punct de plecare. Numele lacului provine de la vechea denumire a localității Yıldızlı, care era numită Sera. Urmați poteca care se întinde de-a lungul malului și avansați în interiorul văii. Inițial, lacul avea o lungime de aproximativ patru kilometri, dar pe măsură ce barajul s-a erodat în timp, nivelul apei a scăzut. Astăzi, lățimea sa variază între 150 și 200 de metri, conform Direcției pentru Cultură și Turism. În timp ce mergeți, acordați atenție culorii apei și depozitelor de pe mal, deoarece, de la marele alunecare de teren din 1990, pământul adus de râu umple încet lacul. De aceea, evitați să intrați în apă de pe mal; Wikipedia menționează că sedimentele acumulate pe fundul lacului îngreunează ieșirea celor care cad în apă, putând provoca pierderi de vieți omenești. În lac trăiesc carpi, pești cu barbă și pești de râu, iar creveții de apă dulce, introduși ulterior, s-au înmulțit. Zona a fost declarată sit natural protejat în 2005 și parc natural în 2010. Conform Wikipedia, la aproximativ trei sute de metri sub lac se află o mică centrală hidroelectrică. În interiorul parcului natural, se pot efectua excursii de o zi, drumeții și plimbări cu bicicleta. Cele mai bune locuri pentru a face fotografii sunt punctele de la capătul îngust al lacului, unde reflexia se unește cu versantul împă

Iată traducerea în limba română:

Vă invităm să vizitați Hıdırnebi, conform descrierii Direcției de Cultură și Turism a provinciei: De la kilometrul al doisprezecelea al drumului dintre Akçaabat și Düzköy, faceți o viraj spre vest și urcați aproximativ zece kilometri până la poiană. Sursele oficiale menționează că acest drum este accesibil pe tot parcursul anului, dar, în zilele cu ceață, conduceți cu atenție. Pe măsură ce urcați, veți observa cum se schimbă pădurea și cum vădilele rămân în jos. Altitudinea poianei este menționată diferit în diverse surse; Wikipedia și informațiile preluate din Akçaabat indică o altitudine de șase sute șaisprezece metri, în timp de Direcția de Cultură și Turism menționează o cifră mai mare. Oricare ar fi altitudinea, veți simți o diferență semnificativă de temperatură față de coastă, imediat ce coborâți din mașină. Începeți cu o scurtă plimbare printre casele poianei. O parte importantă a acestor case din lemn au fost construite în conformitate cu arhitectura locală, în cadrul proiectului "Yayla Kent", care a început în 1998. Direcția de Cultură și Turism menționează că această poiană a fost creată pentru a fi un exemplu de integrare în natură. Apoi, urcați spre Vârful Hıdırnebi, deoarece, conform majorității surselor, acesta este un punct de belvedere natural. De aici, puteți admira Akçaabat, satele din jur și marea Neagră. În zilele cu nori, peisajul se inversează și norii se întind sub picioarele voastre, ca o mare. Dacă doriți să vedeți "marea de nori", așteptați zilele călduroase de dimineață, când norii sunt la altitudine joasă. Vântul poate fi puternic pe vârf, așa că luați cu voi o jachetă de vânt. Nu uitați să vizitați și poianța unde se organizează festivalurile; localnicii numesc această zonă "Dernek Çimeni" sau "Argolos Çimeni". Conform informațiilor din Akçaabat, festivalul, care începe la mijlocul lunii iulie, se încheie pe 20 iulie, iar evenimentele din ultima zi sunt cunoscute sub numele de "Orak Yedisi". În timpul festivalului, se organizează o piață în jurul corturilor, iar oamenii dansează în cercuri, însoțiți de muzică tradițională. Dacă vizitați în luna iulie, zona va fi foarte aglomerată, așa că parcați mașina în locul indicat de personalul organizator. Cei care vin toamna vor găsi frunze galbene și roșii în zonele joase și ceață pe dealuri. Direcția de Cultură și Turism menționează, de asemenea, că în pădure pot fi observate animale sălbatice, cum ar fi lupi, vulpi și șacalii. Dacă doriți să vedeți animalele, așteptați în liniște la marginea pădurii și nu le hrăni

Pentru a ajunge la Peștera Çal, urmați indicațiile oferite de Direcția pentru Cultură și Turism a provinciei: părăsiți drumul principal înainte de a intra în districtul Düzköy, luați drumul din dreapta și continuați prin satul Çalköy pentru a ajunge la peșteră. Intrarea în peșteră se află chiar la începutul drumului care duce de la Çalköy la Çayırbağı, deasupra râului Kulaklık. După ce ați parcat, înainte de a intra, priviți în sus, deoarece pe dealul de deasupra peșterii se află o fortăreață istorică. La intrare, luați cu voi o jachetă și puneți-vă telefonul în buzunar; interiorul este mai răcoros și mai umed decât afară. Peștera Çal este, în esență, un canal subteran de apă, prin care curge un mic pârâu. Conform Anadolu Agency (AA), adâncimea acestui pârâu poate ajunge la un metru și jumătate în perioadele de ploi, dar scade până la douăzeci și cinci de centimetri vara. De aceea, dacă vizitați primăvara, veți auzi și veți simți un flux de apă mult mai puternic. După intrare, veți avansa pe un singur coridor timp de primele două sute de metri, iar este important să observați că înălțimea tavanului se schimbă constant. Conform Direcției pentru Cultură și Turism, formațiunile de stalactite și stalagmite încep să apară după primele o sută cincizeci de metri. Coridorul se bifurcă după aproximativ două sute de metri, iar vă recomandăm să intrați mai întâi pe partea dreaptă. Partea dreaptă, care poate fi vizitată, are aproximativ patru sute de metri lungime, iar la aproximativ șaizeci de metri se află un mic lac și o cascadă. Opriți-vă în fața cascadei și ascultați sunetul apei lovind stânca; acesta este unul dintre cele mai impresionante puncte ale peșterii. Apoi, întoarceți-vă și mergeți pe partea stângă, care are aproximativ o sută cincizeci de metri. În camera de la capătul acestei părți, există o gaură prin care curge apa provenită dintr-un izvor de la suprafață. Anadolu Agency (AA) mai menționează că în această zonă se găsesc depresiuni ovale, pline cu apă, formate prin dizolvarea și prăbușirea rocilor calcaroase. Datorită conexiunilor cu suprafața prin aceste doline, veți simți o ușoară circulație a aerului, iar unii vizitatori spun că au senzația că se află într-o vale, nu în subteran. Conform Wikipedia, peștera s-a format în două etape, în aproximativ opt milioane de ani: inițial, prin infiltrarea apei care a dizolvat calcarul, apoi prin ridicarea zonei. Până în prezent, au fost explorate opt kilometri, dar doar aproximativ un kilometru este accesibil vizitatorilor. Nu părăsiți traseele marcate din lemn și metal, nu atingeți formațiunile și folosiți blițul cu

Ultima oprire a zilei este Parcul Natural Kadıralak, situat chiar lângă districtul Tonya. Conform Wikipedia, parcul se află la aproximativ doi kilometri de centrul orașului Tonya, la o altitudine de 1480 de metri și este adiacent zonei Kadıralak. În unele știri, se menționează o altitudine de 1300 de metri pentru zona propriu-zisă și o distanță de nouă kilometri până la district, sugerând că cele două denumiri se referă la părți diferite ale aceleiași zone. Parcul se întinde pe o suprafață de aproximativ 3500 de hectare și este înregistrat ca fiind al 223-lea parc natural din Turcia. Wikipedia menționează că, în partea de est a parcului, se află zone de conservare de înaltă calitate și durabile, ceea ce înseamnă că și pajiștile din jur fac parte dintr-un întreg protejat. După ce ați parcat, mergeți pe marginea pajiștii și admirați peisajul în ansamblu. Pajiștea este înconjurată de păduri de brad, pin negru și molid, iar în centrul ei se află case tradiționale din lemn, construite pe fundații de piatră. Ceea ce face ca Kadıralak să fie renumit sunt florile albastre "Stea", care înfloresc primăvara; aceste plante, cu denumirea științifică *Scilla bifolia*, colorează pajiștea în nuanțe de violet. De aceea, localnicii numesc uneori această zonă "Pajiștea Violetă". Conform știrilor, florile înfloresc, de obicei, în luna aprilie și pot fi admirate timp de aproximativ două săptămâni. Cu toate acestea, perioada de înflorire variază în funcție de iarnă; după o iarnă aspră, florile înfloresc mai târziu, în timp ce într-un an blând, pot înflori chiar înainte de aprilie. Floarea "Stea" este una dintre speciile pe care Turcia este obligată să le protejeze în conformitate cu Convenția de la Bern. Potrivit TGRT, într-un an, vizitatorii, în timp ce făceau fotografii, au călcat pe flori, ceea ce a dus la dispariția rapidă a acestora. De aceea, în timpul sezonului de înflorire, evitați să intrați pe pajiște, mergeți pe poteci și faceți fotografii de la distanță. După ce florile se ofiliesc, pe pajiște înfloresc flori galbene, iar unele surse menționează că același loc este numit "Pajiștea Galbenă". La începutul verii, puteți face o scurtă plimbare pe potecile din pădurea de la marginea pajiștii și puteți găsi un loc liniștit pentru a observa păsările și plantele. Enciclopedia Küre menționează că în zonă nu se organizează evenimente majore, ceea ce o face mult mai liniștită decât Hıdırnebi. Toamna, zona se transformă într-un peisaj complet diferit, cu frunze căzute și o ceață densă. Enciclopedia Küre precize