De la Fortăreața Erzurum până la Taşhan: Erzurumul perioadei Selgiucide și Otomane.

De la intersecția dintre Cumhuriyet Caddesi și cartierul Tebrizkapı, urcați o pantă scurtă, dar abruptă, până la cetate. Urcați fără grabă, deoarece orașul este situat la o altitudine considerabilă și vă puteți simți ușor fără aer în primele momente. Presupunem că știți că cetatea este un sit administrat de minister și că ați verificat valabilitatea cardului muzeal pe site-ul oficial. Odată ce treceți de poartă, vă veți afla în curtea interioară a cetății; porțiunea care a rămas în picioare astăzi este tocmai această cetate interioară. În trecut, zidurile cetății înconjurau orașul în trei straturi, dar de la zidurile exterioare au mai rămas doar câteva porțiuni de zid și numele unor porți. Numele Porții Tebriz, Porții Erzincan și Porții Georgiene încă mai sunt folosite pentru a denumi cartierele, iar în timp ce vă îndreptați spre ultima oprire a traseului, veți merge în direcția Porții Georgiene. Sursele indică faptul că construcția cetății interioare datează din perioada bizantină; Portalul Cultural menționează anul 415 și împăratul Teodosius, în timp ce Wikipedia în limba engleză menționează anul 422. În curte, plimbați-vă de-a lungul părții interioare a zidurilor și numărați turnurile; ghidul turistic local menționează că cetatea interioară are opt turnuri. Căutați rămășițele unei băi vechi, construite din cărămizi, în interiorul curții. De la începutul anului 2000, se efectuează săpături regulate în cetate, în urma cărora au fost descoperite diverse structuri, ceramică și artefacte mici. Respectați liniile de protecție din jurul zonelor de excavare și nu vă apropiați de gropile deschise. Apoi, mergeți spre minaretul Tepsi, situat în colțul sud-vestic al curții. Acest turn, conform ghidului local, a fost construit între 1124 și 1132, în perioada Saltuklu, ca turn de observație și minaret al moscheii din cetate. Observați că corpul turnului, ridicat pe o bază de piatră, este construit din cărămizi și că, în apropierea balconului, se află o bandă decorativă. Nu se știe cu exactitate când a fost adăugat ceasul, dar Wikipedia menționează că a fost înainte de 1843; numele de "Turnul Ceasului" provine de la această adăugire. Ghidul local menționează că se poate urca în turn printr-o scară de lemn; întrebați la intrare dacă accesul este permis în ziua respectivă. Imediat la est de turn se află o mică moschee, cu un acoperiș conic; sursele o consideră una dintre cele mai vechi structuri turcești din Erzurum. Nu uitați că pe fațada sudică a cetății se află o fântână cu arc în formă de spic și inscripții. De la nivelul superior al zidurilor Sursa: Portalul Cultural, Fortăreața Erzurum; Muzeele din Turcia, Fortăreața Erzurum; Direcția de Cultură și Turism a provinciei Erzurum, Ghid turistic; Enciclopedia Islamică TDV, Erzurum; Wikipedia, Minaretul Tepsi.

Apropiați-vă de madrasah dinspre versantul sud-estic al fortăreței, din cartierul Tebrizkapı. Înainte de a intra, traversați trotuarul și admirați fațada orientată spre nord. Cele două minarete, care îi dau numele clădirii, se ridică de pe ambele părți ale portalului principal; conform site-ului Kültür Portalı, ambele au o înălțime de douăzeci și șase de metri. Examinați cu atenție fragmentele smaltuite, de culoare turcoaz, de pe corpurile din cărămidă ale minaretelor, precum și decorațiunile de pe platformele acestora. Apoi, îndreptați-vă privirea spre fețele laterale ale portalului principal. Pe panoul de pe partea vestic, este sculptat un vultur cu două capete, două șerpi cu gurile deschise și un copac al vieții format din frunze stilizate. Pe panoul simetric de pe partea estică, nu există sculpturi cu frunze sau vulturi; încercați să observați această diferență cu propriile dumneavoastră ochi. Ghidul turistic local subliniază, de asemenea, că cele două părți nu sunt identice, una fiind mai simplă, iar cealaltă fiind mult mai elaborată. Motivele cele mai frecvent utilizate în decorațiuni sunt cele cu palmete și rumi; observarea modului în care aceste motive se îmbină este cea mai ușoară modalitate de a înțelege meșteșugul în piatră din perioada Selgiucidă. Data exactă a construcției madrasahului este incertă, deoarece clădirea nu are o inscripție care să o ateste. Site-ul Kültür Portalı și Enciclopedia Islamică TDV menționează, în general, sfârșitul secolului al XIII-lea, în timp ce Wikipedia indică anul 1253, ceea ce demonstrează că sursele diferă. Numele "Hatuniye Madrasah" provine de la presupunerea că clădirea ar fi fost construită de Hundi Hatun, fiica unui sultan selgiucid, sau de Padișah Hatun, din dinastia Ilkhanid. După ce treceți prin portalul principal, ajungeți într-o curte interioară deschisă, care este înconjurată de arcade pe toate cele patru părți. Clădirea are două etaje și patru iivanuri (galerii deschise), fiind unul dintre cele mai importante exemple ale grupului de madrasahuri cu curte interioară. Observați că majoritatea coloanelor din arcade sunt cilindrice, în timp ce unele au corpuri octogonale. De-o parte și de cealaltă a curții se află camerele studenților și ale profesorilor; la parter sunt nouăsprezece camere, iar la etaj sunt optsprezece. Conform Wikipedia, etajul este împărțit în patru grupuri separate, iar pentru a trece de la un grup la altul, este necesar să coborâți la parter. Camera pătrată de la vestul intrării a fost folosită, conform surselor, ca moschee. În partea de sud a curții, se ridică un dom cu douăsprezece laturi, care se unește cu iivan

În timp ce mergeți spre vest pe bulevardul Cumhuriyet, veți putea observa de la distanță singura minaret a madrassei Yakutiye. Opriți-vă puțin în piața largă din fața madrasse și admirați clădirea în ansamblu. Conform inscripției, madrasa a fost construită în 1310, în timpul domniei sultanului Olcaytu din Imperiul Ilkhanat, fiind dedicată lui Gazan Han și Bolugan Hatun, la inițiativa lui Hoca Cemaleddin Yakuti. Portalul Cultural o descrie ca fiind cea mai mare madrasă cu curte interioară din Anatolia. Compararea acestei clădiri cu madrasa cu două minarete, pe care ați văzut-o mai devreme, este o parte importantă a vizitei. Apropieți-vă de poarta principală, care se proiectează spre exterior. Pe nișele laterale ale porții principale, căutați un glob perforat din care ies frunze de palmier, două feline și un vultur. Sursele interpretează această compoziție ca pe un "arbore al vieții" și menționează că adună simboluri ale turcilor din Asia Centrală. Fiecare suprafață a porții principale, cu arcele sale joase, este decorată cu sculpturi, așa că alocați câteva minute pentru a admira detaliile. Apoi, îndreptați-vă atenția spre minaretul de la colț. Corpul minaretului este decorat cu ornamente geometrice realizate din cărămizi smaltuite și nesmaltuite; Wikipedia menționează că piesele smaltuite sunt de culoare turcoaz și violet. Doar baza turnului de la celălalt colț a rămas în picioare, fiind acoperită cu o cupolă conică; se presupune că fie acest minaret a fost distrus cu mult timp în urmă, fie nu a fost niciodată construit. Odată ce intrați, observați planul cu patru "eyvanuri" (arcuri) și cupola cu "muqarnas" (decor ornamental) care acoperă curtea. Lumina care se strecoară prin deschiderea din centrul cupolei ilustrează modul în care madrasa cu curte interioară era iluminată. De o parte și de alta a curții se află șiruri de șase camere, iar decorul de la intrarea fiecărei camere este diferit; sursele menționează că acest lucru depindea de clasa și rangul camerelor. Încercați să găsiți placa memorială din marmură, situată deasupra boltii de la sud, care poartă numele celor șase sate donate madrasse. În perioada otomană, madrasa a fost folosită o perioadă ca atelier de turnătorie, iar începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, a servit ca depozit militar. În perioada Republicii, a fost renovată de mai multe ori; Portalul Cultural menționează că una dintre renovări a avut loc în anii 1990. Astăzi, clădirea este utilizată ca Muzeu al Artei Islamice Turce și al Etnografiei. În vitrinele din camere, căutați brățări din agată, un set de scris din lemn cu incrustații de sidef și un

Kervansarauiul Taşhan, situat pe strada Menderes, se află la poalele nord-vestice ale fortăreței. Intrarea principală, orientată spre vest, a fost ușor avansată în timpul restaurării din 1965, iar deasupra intrării, care are forma unui arc în vatră, a fost amenajată o cameră pentru administratorul kervansaraiului. Observați inscripția de deasupra intrării. Conform portalului cultural, în acea perioadă, Erzurum fiind un oraș de frontieră, construcția era numită "ribat", adică un fel de avanpost. Există discrepanțe cu privire la data construcției: portalul cultural și Wikipedia menționează anul 1561, în timp ce Enciclopedia Islamică TDV estimează perioada 1544-1561, bazându-se pe numele Rüstem Pașa menționat în inscripție. Ghidul turistic al provinciei precizează că data exactă nu este cunoscută, deoarece inscripția este deteriorată. După ce intrați în curte, veți observa cum arcadele construite din piatră cubică înconjoară un spațiu dreptunghiular. În spatele arcadelor se află camere acoperite cu bolte în formă de arc ascuțit. Numărul camerelor de la parter variază între treizeci și treizeci și două, conform diferitelor surse. În mijlocul arcadei de nord se află un pronaos adânc, care întrerupe fluxul arcadei; priviți spre el din centrul curții. Conform TDV, construcția a fost supusă unei renovări majore în anii 1960, iar porțiunea adiacentă peretelui de nord a fost reconstruită de la temelie. La etajul superior, se ajunge printr-o ușă separată, situată la sud de poarta principală. La etajul superior, există un coridor care înconjoară întreaga clădire, iar de o parte și de alta a coridorului se află nișe cu arce ascuțite, care au fost închise și transformate în magazine. Puteți număra cupolele de la colțuri și din mijlocul laturilor, privindu-le de sus, din coridor. Se știe că, inițial, kervansaraiul includea și spații pentru ospăț, moschee, loc de odihnă, magazine și spații pentru animale, dar unele dintre acestea nu au supraviețuit până în prezent. Astăzi, clădirea este un centru pentru meșteșugarii care lucrează cu piatra Oltu, atât pentru producție, cât și pentru vânzare. Puteți urmări cum meșterii modelează și lustruiesc piatra Oltu neagră în ateliere; cereți permisiunea meșterului pentru a observa mai îndeaproape. Cele mai comune produse sunt mărgăritarele, inelele și colierele. Piatra Oltu, cunoscută și sub numele de chihlimbar negru, este extrasă din mici mine, numite "galeri", situate în districtul Oltu, din nord-estul provinciei, și a fost înregistrată în 2015 cu un indicator de origine. Dacă doriți să achiziționați o pies