De la fabrică la spațiu cultural: Moștenirea industrială a Istanbulului.

Stația de gaz Hasanpașa a fost deschisă în 1892 pentru a furniza gaz pe partea asiatică a Istanbulului. Conform propriei descrieri a Muzeului Stației de Gaz, aceasta a fost a doua stație de gaz de pe partea asiatică și ultima din Istanbul. Gazul obținut din cărbune era utilizat pentru iluminat și încălzire într-o zonă care se întindea de la Kadıköy și Üsküdar până la granița districtului Beykoz. Documentele menționează că cărbunele era transportat prin Kurbağalıdere și introdus în instalație printr-un sistem feroviar, iar în timpul Primului Război Mondial, gazul era produs din sâmburi de măslin, din cauza lipsei de cărbune. După 101 ani de funcționare, instalația a fost închisă în 1993 și a fost utilizată o perioadă ca garaj al companiei de transport public, depozit de deșeuri și depozit de cărbune. În 1994, când s-a discutat despre demolarea clădirilor rămase, locuitorii și voluntarii s-au opus, iar zona a fost declarată sit protejat.

Restaurarea a fost realizată sub supravegherea istoricului de arhitectură Afife Batur; lucrările, care au început în 2014, au fost finalizate, iar clădirea a fost deschisă pe 9 iulie 2021, sub numele de Muzeul Stației de Gaz. În prezent, complexul, administrat de İBB Kültür A.Ş., găzduiește Muzeul Climatului, Muzeul de Caricatură și Umor, un centru științific pentru copii, Biblioteca Afife Batur, Librăria Istanbul și două scene ale Teatrelor Municipale. Începeți-vă vizita din Piața Stației de Gaz, situată în mijlocul clădirilor din cărămidă, și explorați fațadele vechilor clădiri de producție și ferestrele înalte. Muzeul Climatului este cea mai semnificativă expoziție de pe acest traseu, deoarece prezintă schimbările climatice într-o instalație care funcționa cu cărbune. Muzeele sunt închise luni; verificați site-ul oficial pentru a afla dacă anumite secțiuni sunt temporar închise din cauza întreținerii sau pregătirii de noi expoziții.

Sursa: Site-ul oficial al Muzeului Stației de Gaz; Wikipedia.

Fabrica de pulberi din Istanbul a fost amplasată mult timp în interiorul zidurilor orașului. După ce fabrica din Șehremini a explodat în septembrie 1698, s-a decis construirea uneia noi, în afara orașului, într-o zonă numită Grădina lui Iskender Celebi, în zona actuală Ataköy. Fabrica de pulberi, după doi ani de construcție, a început producția în 1701. De-a lungul secolului al XVIII-lea, instalația a fost reparată de mai multe ori din cauza accidentelor și incendiilor; după un incendiu din 1791, a fost reconstruită complet din piatră. Inițial, fabrica, a cărei funcționare era asigurată de forța animalelor, a fost modernizată în secolul al XIX-lea cu ajutorul mașinilor aduse din Anglia, iar în 1896 a început producția de pulbere fără fum. În timpul Primului Război Mondial, a fost adăugată o fabrică de alcool pentru a produce alcoolul necesar pentru spălarea pulberii fără fum.

În perioada Republicii, instalația a trecut de la Administrația Fabricilor Militare la Instituția Industriei de Mașini și Chimie în 1955. Terenul vast al instalației a fost transformat în zonă rezidențială la sfârșitul anilor 1950. Clădirea principală a devenit în 1993 Centrul Cultural Yunus Emre al Primăriei Bakırköy. Depozitele de pe malul mării, turnul de pază, fântâna și Turnul Fabricii de Pulberi, construit în perioada lui Selim al III-lea ca loc de plimbare și odihnă, au fost restaurate după ce, în 2018, Primăria Metropolitană Istanbul a preluat proprietatea. La 9 ianuarie 2024, au fost deschise publicului ca spațiu public, incluzând o bibliotecă, un muzeu și o terasă panoramică. Aici, puteți observa structurile de depozitare a pulberii, cu zidurile lor groase de piatră, unde soliditatea necesară pentru depozitarea pulberii este evidentă în arhitectură. Priviți spre mare de pe turn, apoi vizitați expoziția actuală din zona muzeului, care are aproximativ 250 de metri pătrați. Zona este închisă în ziua de luni.

Sursa: Bibliotecile și Muzeele Primăriei Metropolitane Istanbul, Muzeul Fabricii de Pulberi; Wikipedia.

Clădirea lungă, din cărămidă, situată pe malul sudic al Golfului Haliç, chiar în fața stației de tramvai T5 Cibali, a fost construită în 1884, conform arhivele, pentru administrația Reji, de către arhitectul Alexandre Vallaury. În timpul Imperiului Otoman, veniturile din tutun, obținute ca parte a datoriilor externe, au fost transferate către compania Reji, cu capital străin, iar fabrica a funcționat sub această administrație până în 1925, când a fost naționalizată. Aici nu erau produse doar țigări, ci și trabucuri, tutun pentru pipă și alte produse din tutun. Conform unui studiu publicat de Universitatea Kadir Has, fabrica oferea locuri de muncă pentru peste 2.000 de persoane; femeile se ocupau de ambalare, iar bărbații de amestecarea tutunului. Clădirea funcționa ca o mică cetate, având propria unitate de securitate, serviciu medical, creșă, pompieri și cantină.

Producția, care a continuat în perioada Reji, a fost oprită în 1994, din cauza vechimii utilajelor. În 1997, clădirea a fost închiriată Fundației Kadir Has, iar după o restaurare amplă, în 2002 a fost transformată în universitate. Restaurarea a fost distinsă cu premiul Europa Nostra în 2003. Nu uitați să vizitați Muzeul Rezan Has, situat în interiorul clădirii: la subsol se află un cisternă bizantină, datând de sfârșitul secolului al XI-lea, cu 48 de arce, 15 picioare și 20 de coloane, precum și vestigii din perioada otomană. Fabrica a folosit acest cisternă ca depozit de tutun, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost folosit ca depozit de provizii. Expoziția muzeului, intitulată "Locul Muncii", prezintă documente și obiecte rămase de la fabrică, oferind o imagine a vieții de zi cu zi a muncitorilor. La ieșire, aruncați o ultimă privire asupra clădirii, de pe mal. Muzeul este contra cost și este deschis în fiecare zi a săptămânii.

Sursa: Muzeul Rezan Has; Panorama KHAS; Primăria Fatih.

Povestea lui Feshane începe cu fez. Începutul secolului al XIX-lea, când fezul era o parte a atât a uniformelor militare, cât și a vestimentației civile, sultanul Mahmud al II-lea a ordonat construirea unei fabrici în cartierul Kadirga, pentru a produce fezuri în țară, înlocuind fezurile scumpe importate din Tunisia, Egipt și Europa. Pe măsură ce cerințele de spațiu și apă au crescut, fabrica a fost mutată în cartierul Eyüp, la malul râului Defterdar. Diferite surse oferă date diferite cu privire la perioada de înființare și mutare, indicând intervalul dintre sfârșitul anilor 1820 și anii 1830. Conform Enciclopediei Islamice TDV, costul fezurilor a scăzut semnificativ datorită mașinilor cu abur importate din Anglia și Belgia. În 1842, au fost adăugate țesături de lână, iar fabrica a obținut recunoaștere internațională la Expoziția Mondială de la Chicago din 1893. În timpul unui incendiu major din 1866, toate clădirile, cu excepția mașinilor cu abur, au fost distruse, iar fabrica a fost reconstruită în 1868.

În 1925, purtarea fezului a fost interzisă, iar producția s-a orientat către textile. După 1937, fabrica a funcționat sub denumirea de Feshane Defterdar Textile Factory, fiind administrată de Sümerbank. În mijlocul anilor 1980, în timpul reorganizării malului Cornului de Aur, clădirea a fost preluată de municipalitate. Sala principală de țesut a fost conservată, în timp ce celelalte secțiuni au fost demolate în 1986. Sala, care a fost folosită mulți ani ca spațiu expozițional, a fost redeschisă pe 22 iunie 2023, sub numele de Artİstanbul Feshane, după restaurarea realizată de municipalitatea Istanbulului. Odată ce intrați, observați mai întâi amploarea sălii; aceasta este cea mai bună modalitate de a înțelege dimensiunea unui spațiu de producție unde erau amplasate țesăturile. Pe lângă expoziții, aici se află și Biblioteca Naile Akıncı. Pe malul opus, în cartierul Sütlüce, se află Centrul de Congrese Cornul de Aur. Clădirile abatorului, care a fost deschis în 1923, au fost demolate în 1998, iar în locul lor a fost construit centrul de conferințe, ceea ce înseamnă că s-a optat pentru reconstrucție în loc de conservarea structurii originale. Este închis în zilele de luni.

Sursa: Enciclopedia Islamică TDV; Bibliotecile și muzeele municipalității Istanbulului; Wikipedia.

Centrala electrică Silahtarağa, situată în cea mai îndepărtată parte a Golfului Haliç, a fost prima centrală electrică din Imperiul Otoman care a furnizat energie orașului printr-o rețea de distribuție centralizată, fiind pusă în funcțiune în 1914. Aceasta ardea cărbune adus pe calea mării din Zonguldak și folosea apa de răcire preluată din Haliç; consumul zilnic de cărbune depășea o mie de tone, iar peste 480 de ingineri, tehnicieni și medici lucrau aici. Inițial, centrala alimenta palatele, clădirile publice și liniile de tramvai, dar aria sa de acoperire s-a extins treptat, ajungând până la Bakırköy și Sarıyer. Până în 1952, a fost singura sursă de producție de energie electrică din Istanbul; conform informațiilor oferite de Muzeul Energiei, în 1968, chiar și 92% din energia electrică consumată de oraș provenea de aici. Centrala a oprit producția în 1983 și a fost folosită pentru o perioadă scurtă ca depozit al companiei de electricitate.

În perioada 2004-2007, Universitatea Bilgi din Istanbul a inițiat un proiect de transformare, iar campusul a fost inaugurat pe 8 septembrie 2007 sub numele de "centralistanbul". Aici, într-o fostă clădire a mașinilor, se află Muzeul Energiei: prezentat ca primul muzeu de arheologie industrială din Turcia, acesta găzduiește turbine și generatoare ale unor producători precum AEG, Siemens și Brown Boveri. Imaginați-vă dimensiunile acestor mașini, împreună cu amploarea sălii care a alimentat odată întregul oraș. În exterior, puteți admira clădirile moderne ridicate pe fundațiile a două foste clădiri de cazane, respectând dimensiunile originale; modul în care vechiul și noul coexistă este foarte diferit de abordarea din zona Gazhane, de la începutul traseului. Traseul se termină aici: puteți reveni la Eminönü pe o singură linie, de la stația Silahtarağa Mahallesi a liniei T5.

Sursa: Muzeul Energiei (Universitatea Bilgi din Istanbul); Anadolu Ajansı; Wikipedia.