De la casa de pe malul mării, până la podul lui Sinan.

Farul Yeşilköy este un far istoric, situat pe malul Mării Marmara, care ghidează navele care intră în strâmtoarea Bosfor. Conform Wikipedia, navele își determină rutele de intrare în strâmtoare cu ajutorul acestui far. Farul a fost construit în 1856 de Michel Pașa, de origine franceză, sub forma unei turnuri de piatră. Deoarece Yeşilköy se numea Ayastefanos până în 1926, farul a purtat inițial acest nume, apoi a adoptat noul nume al cartierului. Lângă turnul de 23 de metri se află și o clădire de locuințe, iar structura a fost restaurată de trei ori între 1945 și 1988. Articolul despre Yeşilköy menționează, de asemenea, că, în timpul Războiului Crimeii, francezii s-au stabilit aici și au construit unul dintre cele trei faruri din Istanbul.

Farul Yeşilköy se află pe promontoriul Yeşilköy și, deoarece este o structură funcțională de navigație, îl puteți vedea de la distanță, plimbându-vă de-a lungul coastei. Alocați-vă puțin timp aici, deoarece și însuși cartierul Yeşilköy merită vizitat. La sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, cartierul era un loc preferat de familiile bogate din Istanbul, un loc de plajă și de relaxare, iar casele impresionante în stil art nouveau, din acea perioadă, încă pot fi admirate. De asemenea, aici a fost semnat Tratatul de la Ayastefanos în 1878, care a înregistrat rezultatele războiului ruso-otoman. Se spune că numele Yeşilköy a fost sugerat pentru cartier de Halit Ziya Ușaklıgil.

În Yeşilköy se află o marină, un debarcader care asigură transportul către Insulele Principale în timpul verii și plaje cu nisip. Faceți o scurtă plimbare de-a lungul coastei pentru a admira farul din diferite unghiuri, apoi mergeți la muzeul aviației; cele două atracții sunt foarte apropiate.

Sursa: Wikipedia.

Muzeul Forțelor Aeriene din Istanbul este situat în cartierul Yeşilköy, lângă aeroportul militar. Amplasamentul este semnificativ: primul aeroport al orașului, numit Yeşilköy Hava Meydanı, a fost inaugurat aici în 1912, iar în istoria muzeului, Yeşilköy este menționat ca locul unde a fost înființată prima unitate aeriană. Primul muzeu aerian din Turcia a fost deschis pe 15 mai 1971, în Cumaovası, İzmir, dar a fost mutat la Yeşilköy deoarece locația inițială s-a dovedit nepotrivită. Construcția clădirii de aici a început în 1977 și a fost finalizată în 1983, iar muzeul a fost deschis publicului pe 16 octombrie 1985.

Muzeul se întinde pe o suprafață de 65.000 de metri pătrați, din care 2.365 de metri pătrați sunt reprezentați de spații închise și 12.000 de metri pătrați de zone de expunere în aer liber. În hangar și în zona exterioară, sunt expuse diverse aeronave și elicoptere folosite de Forțele Aeriene Turce. În Sala Amintirilor, sunt expuse obiecte aparținând unor personalități care au lăsat o amprentă în istoria aviației, în secțiunea de motoare sunt prezentate motoare pentru aeronave cu elice și cu reacție, iar în Sala Uniformelor, sunt expuse uniforme de la piloții otomani până în prezent. În zona exterioară, căutați avionul de transport Skytrain, fabricat în SUA în 1943; conform Wikipedia, 110 de astfel de aeronave au intrat în inventarul forțelor aeriene între 1946 și 1998. De asemenea, este prezent un avion de transport Dornier Do 28, fabricat în Germania în 1970, a cărui variantă este rară în Turcia.

Datorită suprafeței mari, timpul trece ușor aici; în zilele însorite, luați o pălărie și apă, iar în zilele cu vânt, luați o jachetă. Deoarece muzeul aparține Forțelor Aeriene și este situat lângă aeroportul militar, verificați programul de vizitare, orele de deschidere și condițiile de acces înainte de a pleca. Dacă veniți cu copii, citiți împreună plăcile informative de lângă avioane; compararea anilor în care au fost folosite diferite aeronave poate fi un joc distractiv.

Sursa: Wikipedia.

Pavilionul Maritim Atatürk din Florya este situat la aproximativ 70 de metri de țărm, pe stâlpi înfipți în fundul mării, și este conectat la uscat printr-o alee de lemn. Primăria Istanbul a comandat proiectul arhitectului Seyfi Arkan, inspirat de interesul lui Atatürk pentru zonă; pavilionul a fost finalizat în 1935 și, pe 14 august, i-a fost oferit lui Atatürk. Este considerat una dintre clădirile emblematice ale arhitecturii republicane timpurii, iar pagina sa de pe Wikipedia în engleză îl descrie ca fiind într-un stil Bauhaus. Interiorul include o sală de recepție, dormitoare, o baie și o bibliotecă.

Atatürk a folosit pavilionul ca birou de vară timp de trei ani, petrecând perioade mai lungi aici, în special în lunile iunie și iulie ale anului 1936, și a efectuat ultima sa vizită pe 28 mai 1938. Se spune că, în perioada în care locuia la Dolmabahçe, venea frecvent la pavilion cu barca și că se băla în mare împreună cu oamenii. În anii următori, pavilionul a fost folosit ca reședință de vară de alți președinți, fiind transferat la Direcția Generală a Palatelor Naționale a Parlamentului pe 6 septembrie 1988, fiind ulterior restaurat și transformat în muzeu.

Verificați dacă muzeul este deschis și care sunt zilele de vizitare înainte de a merge. Chiar dacă este închis, puteți admira relația dintre debarcader și pavilion cu marea de pe țărm; liniile orizontale simple ale lui Seyfi Arkan sunt mai ușor de observat de la distanță. Parcul public Florya Atatürk Kent Ormanı, care a fost inițial amenajat ca grădină a pavilionului, este astăzi un loc plăcut pentru o scurtă plimbare printre copaci. Stația Marmaray Florya se află la aproximativ 500 de metri distanță.

Sursa: Wikipedia.

Lacul Küçükçekmece este, de fapt, o lagună. Acesta este separat de mare printr-o fâșie de coastă joasă, formată din nisip și pietriș transportat de-a lungul țărmului. Un canal de la capătul de est al lacului permite scurgerii surplusului de apă în Marea Marmara, iar în perioadele de maree, apa mării se scurge în lac. Din acest motiv, apa lacului este ușor sărată. Conform Wikipedia, numele său provine de la mici bărci, numite "çekmece", care erau folosite pentru a traversa lacul înainte de construirea podului.

Podul se află pe acest canal, în locul unde se află principala rută care leagă Istanbulul de partea europeană a Turciei (Rumelia). Conform Enciclopediei Islamice TDV, în perioada romană, aici exista probabil un pod din lemn. În secolul al VI-lea, împăratul Iustinianos a construit un pod din piatră, sprijinit pe un arc. Sultanul Mehmed Fatih a reparat podul în timpul iernii anului 1455. Conform lui Evliya Çelebi, construcția podului actual a început în timpul domniei lui Kanuni și a fost finalizată în timpul lui Selim al II-lea. În ceea ce privește arhitectul, sursele sunt prudente: podul nu apare în lista de lucrări a lui Mimar Sinan, iar Orhan Bozkurt, care a studiat podurile lui Sinan, sugerează că ar putea fi opera lui Acem Ali, care a fost arhitect șef înainte de Sinan. Sursele occidentale îl numesc "Ponte Piccolo", adică "podul mic", în comparație cu cel de la Büyükçekmece.

Podul are 210 de metri lungime, 7,60 metri lățime, iar deschiderea celui mai larg arc este de 10 metri. În timpul Primului Război Mondial, a fost lărgit și panta sa a fost aplatizată, pierzându-și astfel forma originală. Cu toate acestea, merită să opriți pentru a admira fântâna de la capătul podului, bărcile de pescuit din jur și priveliștea asupra lacului. Se crede că ruinele situate pe malul de nord-vest al lacului ar putea aparține orașului Bathonea, menționat în surse de către arheologi.

Sursa: Enciclopedia Islamică TDV; Wikipedia.

Podul Kanuni Sultan Süleyman din localitatea Büyükçekmece este, conform Enciclopediei Islamice TDV, una dintre cele mai importante construcții inginerești din perioada otomană. Conform sursei, vechiul pod roman se afla în interiorul zonei mlăștinoase, mai la nord, și a fost deteriorat de inundații. În loc să construiască un pod scurt, conectând cele două capete cu trotuare, arhitectul Sinan a proiectat un pod lung, situat mai la sud, pe un teren stabil, care se întinde pe toată suprafața zonei mlăștinoase. Pentru fiecare pilon, au fost construite cofraje de dimensiunea unei galeone, în care au fost introduse stâlpi, iar acestea au fost unite cu plumb topit.

Construcția a început la ordinul lui Kanuni, iar după ce sultanul a murit în timpul campaniei de la Zigetvar, podul a fost finalizat de fiul său, Selim al II-lea. Inscripțiile de pe pod indică data finalizării ca fiind anul 975 (1567-68). Podul este format din patru secțiuni de lungimi diferite, unite prin insule artificiale; lungimea totală este de aproximativ 636 de metri, lățimea depășește puțin 7 metri și are 28 de arce. Primăria menționează că această lățime permite trecerea simultană a două convoaie mari. Spațiile deschise dintre secțiuni au fost lăsate pentru a permite apei în timpul inundațiilor să treacă fără a deteriora podul.

În timpul vizitei, căutați următoarele: pe arcul cel mai lat, există bănci de odihnă. În pavilionul inscripțiilor de la începutul uneia dintre secțiuni, se află inscripții în arabă și turcă; conform TDV, expresia "amel-i Yusuf b. Abdullah" (opera lui Yusuf, fiul lui Abdullah), care apare lângă inscripția în turcă, este singura semnătură cunoscută a lui Sinan pe una dintre operele sale. În prezent, traficul principal trece pe un pod modern, situat puțin mai departe, în timp ce podul istoric este relativ bine conservat.

Sursa: Enciclopedia Islamică TDV; Primăria Büyükçekmece; Wikipedia.

În zona istorică de la intrarea podului, trei clădiri se află una lângă alta. Hanul Büyükçekmece, cunoscut și sub numele de Kurşunlu Han, își trage numele de la acoperișul său acoperit cu plumb. Conform paginii dedicate locurilor istorice de pe site-ul Primăriei Büyükçekmece, hanul, construit în 1566, este un complex închis, fără curte; zidurile sunt construite dintr-un rând de piatră și două rânduri de cărămizi. Spațiul central era destinat animalelor și mărfurilor, în timp ce zonele laterale, cu nișe și focare în ziduri, serveau drept loc de odihnă și somn pentru călători. Conform Wikipedia, în același loc a existat anterior, în perioada lui Fatih, un alt han. Clădirea actuală este menționată în lista de lucrări a lui Sinan, iar în perioada 1965-1966 a fost restaurată de Direcția Generală a Fondurilor Religioase. Evliya Çelebi a poposit aici în 1659, în drum spre Bosnia. Hanul era una dintre stațiile de pe drumul care ducea spre Rumelia, iar astăzi găzduiește evenimente culturale și artistice.

De cealaltă parte a hanului, se află Moscheea Sokullu Mehmet Pașa, de care au mai rămas astăzi doar minaretul, o arcadă și un zid de zidărie. Minaretul moscheii, construit în jurul anului 1567 pentru Sokullu Mehmet Pașa, mare vizir al lui Kanuni, este remarcabil, conform primăriei și Wikipedia, datorită faptului că este sculptat dintr-o singură bucată de piatră. Fântâna Sultan Süleyman, aflată în apropiere, datează din 1566; este realizată din marmură albă, are 6 metri înălțime și este formată din trei arce, fiecare susținând o fântână, decorate cu nișe în formă de arc.

Verificați programul de evenimente al hanului pe pagina dedicată culturii și artei de pe site-ul Primăriei Büyükçekmece. Înainte de a pleca, aruncați o ultimă privire spre lac, de la capătul podului; de-a lungul secolelor, caravanele care călătoreau pe drumul spre Rumelia s-au oprit în această stație.

Sursa: Primăria Büyükçekmece; Wikipedia.