De la Amorium la Munții Sultan, vechea rută din estul regiunii Afyon.

Începeți călătoria în Amorium, situat în nordul traseului, în apropiere de Hisarköy, la aproximativ treizeci și două de kilometri est de Emirdağ. Conform portalului cultural, orașul se află la aproximativ șaptezeci de kilometri nord-est de Afyonkarahisar. Înainte de a pleca, informați-vă despre condițiile de vizitare a sitului arheologic de la direcția județeană pentru cultură și turism sau de la muzeu. Când ajungeți în sat, admirați mai întâi peisajul; dealul care se ridică în mijlocul câmpiei este tumulusul, numit "Orașul de Sus". Acest tumulus este centrul celei mai vechi așezări din zonă, iar pe margini se pot observa încă fragmente ale zidurilor din perioada bizantină. "Orașul de Jos" era înconjurat de o a doua linie de fortificații. Cel mai simplu mod de a înțelege structura în două straturi a orașului este să începeți plimbarea de la baza dealului și să urmăriți traseul zidurilor. Conform direcției județene pentru cultură și turism, orașul era numit Aura în perioada hitită, iar numele Amorium datează din perioada clasică. Nu se găsesc aproape deloc vestigii din perioadele elenistică și romană; cea mai evidentă urmă a acestor perioade sunt monedele purtând numele orașului. Conform portalului cultural, Amorium a fost unul dintre primele orașe din regiune cărora Senatul Roman le-a acordat permisiunea de a-și bate propria monedă. Perioada de glorie a orașului a fost cea bizantină. În timpul împăratului Zenon, la sfârșitul secolului al V-lea, au fost construite zidurile orașului. După 640, Amorium a devenit cartierul general al armatei bizantine din Anatolia, apoi centrul temului Anadolikon. În secolul al IX-lea, din acest oraș a provenit dinastia care a oferit Bizanțului trei împărați; direcția județeană pentru cultură și turism menționează că această dinastie era cunoscută sub numele de Dinastia Frigiană. Această faimă a pregătit, de asemenea, sfârșitul orașului, care a fost asediat și cucerit de armata califatului abbasid condusă de Mutasim în 838. Enciclopedia Islamică a Academiei Turce de Științe menționează că orașul a fost distrus din nou în 931 de emirul din Tarsus, după care și-a pierdut treptat importanța. În secolele următoare, localnicii au numit locul "Hergan Kale", iar amplasamentul vestigiilor a fost redescoperit abia în secolul al XIX-lea, prin cercetările călătorului William Hamilton. În timpul vizitei, urmăriți panourile informative de lângă structurile excavate. Conform portalului cultural, în zona numită "Marele Spațiu" din "Orașul de Jos", în 2001 au fost descoperite o baie bizantină datând din secolele al VI-lea până în al IX-lea și o stradă nepietruită. Excavările au început Sursa: Portalul Cultural, Orașul Antic Amorium; Direcția Județeană pentru Cultură și Turism din Afyonkarahisar, Orașe Antice; Enciclopedia Islamică Türk Diyanet Vakfı, Ammuriye.

Podul Kırkgöz se află la aproximativ șapte kilometri de centrul orașului Bolvadin, peste râul Akarçay, care se varsă în Lacul Eber. Conform diverselor surse, distanța este cuprinsă între șase și șapte kilometri, iar podul este accesibil printr-o scurtă călătorie cu mașina de la centrul orașului. Astăzi, fiind situat în afara drumului principal, zona din jurul podului este liniștită, permițându-vă să vă plimbați de-a lungul său fără grabă. Începeți prin a vă opri la începutul podului și admirați întreaga sa lungime. Potrivit CNN Türk, podul are aproximativ două sute de metri lungime. Numele său sugerează că are "patruzeci de ochi", dar numărul acestora a variat de-a lungul secolelor. Conform Anadolu Ajansı, podul a fost construit în jurul anului 1150 de împăratul bizantin Manuel I Komnenos, având inițial patruzeci de ochi. În secolul al XVI-lea, în timpul campaniilor lui Soliman Magnificul, arhitectul Sinan a extins podul spre nord, adăugând încă șaizeci și patru de ochi. Astăzi, numărul de ochi rămași este de cincizeci și șapte, conform diverselor surse. Wikipedia menționează că unele dintre ochi au fost eliminate în timpul lucrărilor de amenajare a albiei râului, iar altele au rămas îngropate sub pământ. Prin urmare, nu ar fi surprinzător să obțineți un rezultat diferit dacă încercați să numărați ochi. În timp ce vă plimbați, acordați atenție formei arcelor. Arcele din centru sunt mai largi și mai ascuțite, în timp ce cele de la capete sunt mai mici și mai plate. Pietrele dezvăluie, de asemenea, straturile podului. Direcția Provincială pentru Cultură și Turism menționează că secțiunea sudică este construită din marmură și bazalt sculptat, în timp ce secțiunea nordică a fost adăugată de Sinan. La baza podului, puteți observa elemente arhitecturale reutilizate din perioadele elenistică, romană și bizantină, inclusiv pietre funerare. Căutarea acestor elemente transformă podul într-un fel de arhivă în aer liber. Conform Wikipedia, în secțiunea nordică, datând din perioada otomană, lucrările de piar sunt mai regulate; puteți observa această diferență comparând cele două capete. Sinan a adăugat, de asemenea, un loc de rugăciune și o scară de marmură pentru a coborî în apă. Inscripția podului nu se mai află în locul inițial; Wikipedia relatează că, la un moment dat, inscripția a căzut în râu, apoi a fost găsită și mutată la muzeu. Istoricul Mustafa Güler, citat de Anadolu Ajansı, a declarat că podul a fost unul dintre punctele importante de tranzit ale drumului comercial care se întindea de la Istanbul spre sud încă din perioada romană. Potrivit lui Güler, în perioada otomană, același drum era folosit și de caravanele de pelerini, iar

Lacul Eber, aflat la capătul râului Akarçay, se întinde între localitățile Bolvadin, Çay și Sultandağı. Conform Wikipedia, lacul se află la șapte kilometri de Bolvadin. Lacul este situat într-o zonă depresionară închisă, numită Bazinul Akarçay; la nord se află Munții Emir, iar la sud, Munții Sultan. Suprafața lacului se află la o altitudine de aproximativ 967 de metri deasupra nivelului mării. Direcția de Cultură și Turism a provinciei indică o suprafață de 150 de kilometri pătrați, în timp ce Wikipedia menționează 125 de kilometri pătrați; diferența provine din faptul că suprafața lacului variază de la an la an. Înainte de a vizita, este esențial să verificați nivelul apei. Ziarul Hürriyet Daily News a raportat că lacul s-a uscat complet în timpul unei perioade de secetă. Wikipedia în limba engleză menționează că apa a revenit în lac începând cu 2020. Prin urmare, peisajul pe care îl veți vedea poate varia foarte mult în funcție de sezon și de precipitațiile din acel an. Când ajungeți la mal, cel mai probabil nu veți vedea apă, ci stufăriș. Conform Wikipedia, cea mai mare parte a suprafeței este acoperită de stufăriș roșu, care atinge înălțimi de până la cinci-șase metri, astfel încât lacul poate părea de la distanță o pajiște. Insulele plutitoare, numite "kopak" de către localnici, sunt, de asemenea, formate din rădăcinile stufărișului desprinse de sol. Stufărișul și papirusul au reprezentat de secole o sursă de existență pentru satele din jur, fiind folosite pentru fabricarea de covoare, perne și hârtie. Conform direcției de cultură și turism, în lac trăiesc crap și caras. Eber este, de asemenea, o zonă importantă pentru păsări. Wikipedia în limba engleză citează organizația BirdLife International, care a desemnat lacul ca fiind o zonă importantă pentru păsări în 1989. Articolul în limba turcă menționează printre speciile care vizitează lacul: gâsca cu burtă neagră, păsărea cârci, pelicanul dalmatian și pescărușul purpuriu. Îndreptați-vă binoclul spre zonele unde stufărișul se întâlnește cu apa, deoarece acolo veți putea observa cel mai des păsări acvatice. Fiți silențioși pentru a nu speria păsările și evitați să intrați în stufăriș. Lacul a fost declarat zonă naturală protejată de gradul I în 1992. Direcția de cultură și turism menționează, de asemenea, că lacul este afectat de poluare, motiv pentru care este cu atât mai important să nu lăsați nimic în urmă pe mal. Când nivelul apei depășește o anumită limită, excesul este evacuat printr-un canal către

Ultima oprire a traseului este Caravanseraiul Ishakli, situat în centrul orașului Sultandagi. Numele vechi al orașului Sultandagi era Ishakli, de unde și denumirea caravanseraiului; clădirea este cunoscută și sub numele de Hanul Sahip Ata. Enciclopedia Islamică TDV menționează că structura se află pe drumul dintre Akşehir și Cay, la douăzeci și cinci de kilometri de Akşehir. Caravanseraiul este ușor de recunoscut datorită pereților săi lungi și groși. Conform enciclopediei, zidurile groase de apărare și turnurile de sus ale acestora transformă structura într-o fortăreață. Înainte de a intra, petreceți ceva timp admirând fațada. Zidurile exterioare sunt susținute de piloni pătrați și semi-cilindrici. Intrarea principală, care dă spre curte, este acoperită cu o serie de arce ornamentate, iar vârful este, din păcate, distrus. Observați nișele poligonale de pe ambele părți ale intrării și mici elemente decorative în formă de scoici de pe colțurile superioare. Inscripțiile de pe han relatează despre momentul construcției și despre persoana care a supervizat-o. Conform Enciclopediei Islamice TDV, inscripțiile de pe cele două intrări indică faptul că structura a fost construită în septembrie 1249, în primii ani ai domniei sultanului selgiucid al II-lea, Izzeddin Keykavus, la inițiativa vizirului Sahip Ata Fahreddin Ali. Enciclopedia prezintă acest han ca fiind cea mai veche clădire a cărei origine este cunoscută, construită de Sahip Ata. Sahip Ata a fost unul dintre cei mai importanți oameni de stat din perioada selgiucidă, care a comandat construirea multor clădiri; turkishhan.org menționează că el a construit, de asemenea, Medresa Ince Minareli din Konya și Medresa Gok din Sivas. Odată ce intrați în curte, observați chioșcul mic, ridicat de la sol, care servește drept moschee. Portalul Cultural menționează că această structură este ultimul exemplu de chioșc-moschee selgiucidă, care se află independent în centrul curții. Dacă observați cu atenție, veți vedea că chioșcul-moschee este ușor înclinat față de axa principală a hanului, deoarece este orientat spre qibla (direcția Meca). Enciclopedia menționează că, în unele părți ale peretelui de vest, au fost utilizate elemente recuperate din sarcofage romane și bizantine. În fața curții se află secțiunea închisă, numită "de iarnă". Aceasta este o sală dreptunghiulară, cu cinci nave, acoperită cu bolți în formă de arc, iar arcele sunt susținute de șaisprezece piloni de piatră. Nava centrală este mai largă și mai înaltă decât celelalte, iar cupola luminoasă de la mijlocul bolții ilumina sala. Interiorul este întunecat; așteptați puțin la intrare pentru ca ochii să se obișnuiască