De la Akköprü la Yumurtatepe: Opt secole de istorie a districtului Yenimahalle.

După ce părăsiți stația Akkөprü, îndreptați-vă spre nord; podul va apărea în câteva minute de mers pe jos. Nu urcați imediat pe pod, ci găsiți un loc de pe mal, de unde puteți admira structura din lateral. Acesta este singurul mod de a vedea întregul pod, deoarece, odată ajuns pe el, nu veți putea observa arcele. Conform surselor, podul are șapte arce, dintre care patru sunt mari, iar trei sunt mai mici. Potrivit Wikipediei în limba turcă, două dintre arcele de la capătul sudic au fost acoperite de umplutură de pământ în timpul unor lucrări efectuate de municipalitate, așa că este posibil să nu puteți vedea toate cele șapte arce astăzi. Găsiți arcă centrală, cea mai înaltă; Enciclopedia Islamică TDV menționează că deschiderea acestei arce este de zece metri, iar celelalte arce se îngustează și se micșorează spre capete. Conform aceleiași surse, lungimea podului este de șaptezeci și șapte de metri, iar lățimea este de șapte metri.

Apoi, mergeți pe partea vestică a podului, deoarece acolo se află cele două inscripții. Se spune că una dintre ele este atât de deteriorată încât nu mai poate fi citită, iar cealaltă este avariată; totuși, observarea locației inscripției vă va ajuta să înțelegeți mai bine vechimea podului. Conform Enciclopediei Islamice TDV, podul a fost construit în 1222, la ordinul sultanului I. Alaeddin Keykubad. Inventarul Cultural și Wikipedia menționează că structura a fost construită în numele sultanului de către Kızıl Bey, guvernatorul de Ankara al vremii; cele două relatări par să se completeze reciproc. Examinați cu atenție pietrele și căutați blocuri decorate sau inscripționate care ar putea proveni de la o altă structură. Enciclopedia Islamică TDV menționează că, în timpul construcției, au fost folosite și pietre recuperate din perioada antică. În ceea ce privește materialul, sursele diferă; Enciclopedia Islamică TDV și Wikipedia în limba turcă menționează andezit, în timp ce Inventarul Cultural și Wikipedia în limba engleză menționează bazalt; puteți decide singuri căreia dintre cele două culori și texturi îi seamănă mai mult.

Apoi, traversați podul pe jos, deoarece acesta este astăzi destinat doar pietonilor. Veți observa betonul și balustradele metalice de pe podea; sursele menționează că acestea au fost adăugate ulterior, iar în anii 1960, în timpul reparațiilor efectuate de Administrația Rutieră, a fost folosit beton. Aceste straturi sunt o dovadă că podul a fost folosit ca drum de-a lungul secolelor. Enciclopedia Islamică TDV menționează că podul a fost reparat de mai multe ori, iar în timpul reparațiilor din 1970, s-a încercat să se restaureze aspectul său original. Structura a fost înregistrată pe 8 august 1959. Inventarul Cultural

Muzeul Industriei Mașinilor și Chimiei se află în incinta sediului central al instituției, situat în Tandoğan. Se ajunge la el după o plimbare de câteva sute de metri de la stația Anadolu/Anıtkabir a metroului Ankaray. Fiind o incintă a instituției, vă rugăm să urmați indicațiile personalului de la intrare. Portalul Cultural menționează că muzeul a fost inaugurat pe 22 mai 1913 și că intrarea este gratuită, dar verificați orarul actualizat de pe site-ul instituției. Înainte de a intra, acordați câteva momente pentru a admira clădirea. Conform Wikipedia, în această locație, în timpul domniei lui Abdulhamid al II-lea, se afla o cazarmă pentru cavalerie, iar în timpul Războiului de Independență, echipamente militare confiscate din Istanbul au fost depozitate aici. Clădirea a fost complet distrusă într-un incendiu izbucnit pe 20 noiembrie 1922. Aceeași sursă relatează că Atatürk a vizitat locul după incendiu și a rostit celebra frază "Turcul, mănâncă, lucrează, ai încredere". Clădirea actuală a fost reconstruită după incendiu și a servit ca sediu pentru diverse departamente ale instituției până în 2013.

Începeți vizita admirând portretele de la intrare; Enciclopedia Küre menționează că aici sunt expuse portretele directorilor instituției. În fața portretelor, familiarizați-vă cu istoria instituției. Conform Küre, originile instituției se întorc la Tophane-i Amire, fondată în timpul domniei lui Fatih Sultan Mehmet, a devenit Direcția Generală a Fabricilor Militare în 1921 și a adoptat denumirea actuală în 1950. În săli sunt expuse arme, muniții, mașini de strunjire, burghie și prese din perioadele otomane și republicane. Opriți-vă puțin în fața acestor mașini, deoarece tema principală a muzeului nu este atât armamentul, cât procesul de producție în sine. Observarea mașinilor de fabricat cartușe și a produselor civile ale instituției, cum ar fi bateriile, contoarele de electricitate și aragazele, ilustrează modul în care o fabrică s-a reprofilat spre producția de bunuri de larg consum după război.

Nu ratați "Gazi Kovan", menționat de Wikipedia ca fiind o piesă remarcabilă. Conform sursei, acest tun a fost reîncărcat de opt ori într-o perioadă de un an și jumătate și a fost utilizat pe nouă fronturi în timpul Războiului de Independență. Acordați timp și pentru a admira fotografiile din Războiul de Independență de pe pereți și pentru a vedea reproduceri ale ziarului instituției. Apoi, mergeți la expoziția în aer liber; Wikipedia menționează că această zonă are o suprafață de zece mii de metri pătrați. Aici veți găsi mine marine, locomotive și vagoane fabricate pentru mine, tractoare, utilaje și un tun antiaerian

Părăsiți stația Beșevler și mergeți pe jos până la campusul principal al Universității Gazi. Clădirea principală este cea mai impresionantă structură din campus. Aceasta nu este un muzeu, ci o clădire activă, unde funcționează rectoratul, decanatul Facultății de Educație Gazi și laboratoare. Prin urmare, planificați să petreceți cea mai mare parte a timpului dumneavoastră admirând fațada clădirii din exterior. Mai întâi, ajungeți într-un punct de unde puteți vedea clădirea din față, de-a lungul axei principale. Enciclopedia Küre explică faptul că Mimar Kemaleddin a folosit elemente din arhitectura otomană, cum ar fi arcurile, mozaicurile, cornișele largi și aranjamentul simetric al intrării, în proiectele sale moderne. Căutați aceste elemente pe rând pe fațadă: simetria intrării, deschiderile arcuite și umbra cornișei. Acest stil a fost ulterior numit "Primul Mișcare Arhitecturală Națională", iar clădirea este considerată unul dintre cele mai importante exemple ale acestui curent.

Unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale istoriei clădirii este o coincidență temporală. Conform paginii Wikipedia dedicată Universității Gazi, fundația a fost pusă în data de 8 august 1927, în timp ce Mimar Kemaleddin a murit în Ankara în aceeași lună, iulie. Prin urmare, arhitectul nu a putut participa la ceremonia de punere a pietrei de temelie a clădirii, care a fost considerată opera sa finală. Wikipedia în limba engleză menționează că clădirea a fost finalizată în doi ani și jumătate și a fost proiectată pentru 500 de studenți internați. Conform aceleiași surse, terenul a fost achiziționat de la Ferma Forestieră Atatürk la un preț simbolic, fiind o suprafață de 360 de hectare. În acea perioadă, campusul se afla la aproximativ patru kilometri de Ulus, într-o zonă aridă; au fost săpate puțuri arteziene pentru a planta copaci. Astăzi, vă puteți imagina cum a fost construită o școală în mijlocul pajiștilor, admirând vegetația din jur, știind aceste informații. Sala de sport, deschisă în 1930, a fost proiectată de Ernst Egli, iar unele clădiri adăugate ulterior au detaliat că au alterat caracterul clădirii principale.

Clădirea găzduiește școala care a fost fondată ca "Școala Superioară pentru Profesori", a primit numele de Gazi în 1929 și a devenit Institutul de Educație Gazi în 1976. Wikipedia în limba engleză menționează că școala a format peste 30.000 de profesori de gimnaziu. Printre cei care au predat aici se numără scriitorul Ahmet Hamdi Tanpınar și pedagogul muzical Eduard Zuckmayer, iar printre absolvenți se numără Rıfat Ilgaz și Fakir Baykurt. În clădire se află Mu

Casa Atatürk se află în incinta Fermei Forestiere Atatürk și este administrată de conducerea fermei. Site-ul oficial al fermei menționează că intrarea este gratuită, dar publică și anunțuri despre perioadele în care casa este închisă, în special în timpul sărbătorilor și pentru lucrări de întreținere, așa că este recomandabil să verificați site-ul înainte de a vizita. Vă sugerăm să începeți explorarea clădirii de la exterior, observând-o în straturi. Mai întâi, opriți-vă în fața ei și admirați fațada: casa are trei etaje și este vopsită în roz. Conform site-ului oficial, casa este o replică a casei natale din Salonic, construită conform acelorași planuri și dimensiuni, și a fost deschisă publicului în 1981, la 10 noiembrie, printr-o ceremonie. Pagina dedicată districtului de către Ministerul Culturii și Turismului menționează data de 19 mai 1981, în timp ce Wikipedia afirmă că aceasta a fost data începerii construcției. Această discrepanță sugerează că replica a fost construită într-un interval de un an, cu ocazia centenarului nașterii.

Intrând prin ușa cu trepte de piatră, la parter veți găsi holul, cămară și camera personalului. Opriți-vă aici pentru a reflecta asupra modului în care funcționa casa; aceasta este zona unde erau depozitate lucrurile și unde se desfășurau activitățile zilnice. Urcând la etajul doi, veți găsi sufrageria, bucătăria, salonul și camera pentru oaspeți. Observați cum camerele sunt conectate printr-un hol. La etajul trei, veți găsi din nou o sufragerie, camera lui Atatürk și o sală de muzeu. Site-ul oficial menționează că dimensiunile camerei lui Atatürk sunt de 3,86 metri în lungime și 2,82 metri în lățime; veți observa cât de mică este camera odată ce intrați. Pe podea se află un covor cu flori albe, verzi și negre pe fond roșu. De-a lungul peretelui din dreapta intrării, se află un bust din bronz montat pe un piedestal. Admirați grătarul din Salonic, amplasat în centrul camerei, scaunele din ratan, așezate de-a lungul peretelui, și lampa de gaz din alamă suspendată de tavan. În această cameră se află și un registru în care vizitatorii își pot înregistra impresiile; puteți lăsa și dumneavoastră un mesaj, dacă doriți.

În sala de muzeu sunt expuse obiecte personale. Site-ul oficial enumeră un costum gri, o șapcă, un frac, o pălărie înaltă, o șapcă de marșal, o eșarfă, o cană de cafea și un baston. Este interesant să priviți aceste obiecte ca fiind parte a vieții de zi cu zi, provenind din aceeași perioadă ca și clădirea Gazi, pe care ați vizitat-o anterior. După ce părăsiți casa,

Dealul Yumurtatepe este o colină rotundă, verde, situată între clădirile din cartierul Çamlıca. La prima vedere, poate părea un simplu deal de parc, dar este, de fapt, un sit arheologic de importanță deosebită. Conform scrierilor lui Ali Cengizkan, dealul a fost înregistrat în 1972 și a fost declarat sit arheologic de importanță deosebită pe 5 martie 1991. De aceea, înainte de a urca pe deal, este important să consultați indicatoarele și avertismentele din zonă; dacă accesul este interzis, puteți admira dealul de pe marginea drumului. Începeți cu o plimbare lentă în jurul dealului, observând forma sa din diferite unghiuri. Analogia cu un ou, sugerată de numele său, este mai ușor de înțeles privindu-l din lateral. Conform inventarului cultural, dealul a fost identificat ca fiind tumulusul numărul 20 în cadrul proiectului de salvare a necropolei frigiene al Universității ODTÜ, în 1967.

Povestea acestui deal este o corectare a unei erori, iar plăcerea de a vizita acest loc provine din posibilitatea de a reflecta asupra acestui lucru. Conform Wikipedia, în perioada 1986-1987, Primăria a inițiat lucrări de urbanism pe deal, ceea ce a dus la efectuarea unei săpături de salvare de către Muzeul Civilizațiilor Anatoliene. În timpul săpăturilor, au fost descoperite ruinele unei structuri ovale, situate la aproximativ jumătate de metru sub suprafață. Wikipedia menționează că această structură a fost conservată, având o înălțime de aproximativ șaptezeci de centimetri. Imaginați-vă că, aflându-vă aproape de vârful dealului, aceste ruine se află chiar sub picioarele dumneavoastră. Direcția Generală de Cercetare și Exploatare Minieră a efectuat căutări pentru o cameră funerară folosind metode electromagnetice și a identificat o posibilă cavitate adecvată, la o adâncime de zece până la cincisprezece metri, în partea de vest a centrului, dar săpăturile nu au avut rezultate. Conform inventarului cultural, concluzia este că dealul nu este un tumulus frigian, ci că aici se afla un centru strategic datând din Epoca Bronzului Timpuriu. Wikipedia menționează, de asemenea, că zona nu a fost o așezare importantă, ci ar fi putut fi folosită ca post de pază. Cengizkan, în scrierile sale, asociază dealul cu perioada frigiană, ceea ce înseamnă că datarea este încă dezbătută și astăzi.

Dealul are și o dimensiune memorială. Conform amintirilor lui Münir Hayri Egeli, citate de Cengizkan, acesta a spus despre acest mic deal, situat pe partea opusă a drumului principal al fermei: "Pe acest mic deal, mi-ar fi putut fi construit un mic și frumos mormânt." Din acest motiv, dealul a fost numit "Dealul Amintirilor". Conform aceleiași surse, în