De la Terkos la Musluk: Istoria modernă a apei în Istanbul.
Istanbul este un oraș care nu a fost construit pe malul unui lac sau al unui râu, și de aceea, de-a lungul istoriei sale, a fost nevoit să aducă apa de la distanță.
Conectează-te pentru a aprecia și evalua

Istanbul este un oraș care nu a fost construit pe malul unui lac sau al unui râu, și de aceea, de-a lungul istoriei sale, a fost nevoit să aducă apa de la distanță. Istoricul ISKI (Administrația pentru Apă și Canalizare din Istanbul) împarte această lungă poveste în trei perioade: Roma și Bizanțul, Imperiul Otoman și Republica. Arcele, barajele, cisternele și fântânile sunt cele mai cunoscute elemente ale acestei povești; există deja trasee în oraș care le prezintă. Acest text se concentrează pe o parte mai puțin cunoscută a poveștii, adică perioada care începe de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când apa a început să fie pompată cu pompe cu abur, transportată prin conducte până în case și stocată în baraje, și continuă până în prezent. În final, vom explica unde pot fi văzute astăzi structurile care fac parte din această istorie.
**De la fântână la conductă**
Orașul otoman distribua apa prin gravitație, adică prin forța proprie a apei. Apa preluată de la sursă trecea prin conducte și tuneluri, traversa văile prin intermediul arcelor, era distribuită în puncte de distribuție, presiunea era ajustată cu ajutorul unor dispozitive speciale, și în final ajungea la fântâni. Conform relatării ISKI, apa era măsurată în fiecare punct de distribuție, iar unitatea de măsură folosită era "lule". Acest sistem era suficient pentru a alimenta o fântână dintr-un cartier, dar nu putea transporta apa până în etajele superioare ale clădirilor înalte. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apartamentele din Beyoğlu și Galata, care se înălțau tot mai mult, semnalau necesitatea unui sistem de alimentare cu apă sub presiune. Soluția a venit printr-un contract. Conform istoriei ISKI, în 1868, în timpul domniei sultanului Abdülaziz, a fost acordat un contract unei companii franceze, iar astfel a apărut compania, care avea denumirea oficială "Dersaadet Anonim Su Şirketi", dar era cunoscută de public sub numele de "Terkos Şirketi". Compania urma să furnizeze apă din Lacul Terkos către Beyoğlu, Galata, partea de vest a Cornului de Aur și coasta europeană a Bosforului. O teză de doctorat realizată la Universitatea Marmara descrie compania ca fiind o societate anonimă otomană cu mulți acționari, care vindea apa prin abonament și cu contoare. Conform aceleiași lucrări, contractul prevedea, de asemenea, furnizarea gratuită de apă către spitale, unități militare și pentru stingerea incendiilor. Ideea contoarelor, care astăzi se găsesc în fiecare casă, a ajuns în Istanbul prin intermediul acestei companii.
**Pompele cu abur de la Terkos**
Prima instalație a companiei a fost centrul de pompare, construit în 1883 pe malul Lacului Terkos; în 1888, a fost construit și un baraj în jurul lacului pentru a crește nivelul apei. O teză de Pagina dedicată resurselor de apă a companiei İSKİ menționează că stația a funcționat până în 1967 și că, în prezent, este conservată ca un muzeu industrial. Lacul în sine este încă inclus în lista resurselor de apă ale orașului, sub numele de Barajul Terkos, iar data de punere în funcțiune este încă menționată ca fiind 1883.
Pe partea asiatică, compania a obținut propria sa entitate în aceleași perioade. Conform relatării İSKİ, în 1888 a fost înființată Compania de Apă Üsküdar Kadıköy, iar în 1893 a construit primul baraj Elmalı, pe râul Elmalı. A fost instalată o rețea de conducte de-a lungul coastei, de la Anadolu Hisarı până la Bostancı. O stație de tratare a apei, un centru de pompare, o conductă de aducere a apei către Bağlarbaşı și un rezervor de apă în Bağlarbaşı au fost, de asemenea, realizate de această companie. Barajul Elmalı 2, situat pe pârâul Çavuşbaşı, a fost adăugat în 1950. Astăzi, cele două baraje împreună reprezintă una dintre cele mai mici surse de apă ale orașului, dar acesta este locul unde cuvântul "baraj" a apărut pentru prima dată în contextul Istanbulului.
**Apa Hamidiye și stația de la Cendere**
Pe măsură ce rețelele de conducte sub presiune au fost instalate, sursele de apă au continuat să se dezvolte. Conform istoriei İSKİ, una dintre cele mai importante surse a fost apa Hamidiye, realizată în timpul domniei sultanului II. Abdülhamid. Această apă, preluată din izvoarele de la Kemerburgaz, era furnizată garnizoanelor, palatelor și aproximativ cincizeci de fântâni din zona Beyoğlu. Sursele istorice prezintă unele discrepanțe; İSKİ menționează că sistemul a fost finalizat în 1904, în timp ce sursele care descriu stația afirmă că clădirea stației de pompare de la Cendere a început să funcționeze în 1902. Stația de pompare Hamidiye de la Cendere a fost construită în valea Cendere pentru a pompa apa din izvoare către oraș. Conform paginii de bibliotecă a Primăriei Metropolitane Istanbul, stația a fost construită deoarece alimentarea cu apă Taksim nu mai era suficientă pentru a satisface cererea. Stația furniza aproximativ 1.200 de metri cubi de apă pe zi către aproximativ o sută de fântâni, inclusiv cele de pe strada care duce la Palatul Yıldız. Clădirea a funcționat până în anii 1990, apoi a început să furnizeze apă doar la câteva fântâni. Conform articolului de pe Wikipedia, cazanele au fost fabricate în Elveția, iar în anii 1960, mașinile cu abur de la vechea stație de la Terkos au fost înlocuite cu pompe electrice. Coșul de fum al clădirii, cu o înălțime de 33 de metri, s-a Compania Terkos a fost achiziționată de Primăria Istanbul, iar la 27 mai 1933 a fost înființată Administrația Apelor din Istanbul, prin legea numărul 2226. Administrația a fost organizată ca o entitate juridică separată, dar afiliată primăriei. În această perioadă, capacitatea stației de pompare Terkos și a stației de tratare Kağıthane au fost sporite, iar pompele cu abur au fost înlocuite cu pompe electrice. A fost trasă o linie de alimentare energetică între Terkos și Silahtarağa, au fost forate puțuri arteziene în Çırpıcı și a fost construită o nouă stație de pompare acolo.
**Epoca barajelor**
Pe măsură ce populația creștea rapid, apa din lacuri și izvoare nu mai era suficientă, iar Istanbul a intrat în epoca barajelor. Conform listei ISKI (Administrația Apelor și Canalizărilor din Istanbul), barajul Ömerli și barajul Alibey au fost puși în funcțiune în 1972, iar barajul Darlık din Şile și barajul Büyükçekmece în 1989. Barajul Ömerli este, în prezent, cea mai importantă sursă de apă a orașului, cu o producție anuală considerabilă, iar aproape întreaga parte asiatică a Istanbulului este alimentată de acesta. În schimb, la Büyükçekmece, legătura lacului cu marea a fost întreruptă, creând un lac artificial. În 1981, a fost înființată Administrația Apelor și Canalizărilor din Istanbul (ISKI), iar în 1984 a fost integrată în cadrul primăriei metropolitane. În anii 1990, căutarea de noi surse de apă s-a extins în adâncurile Traciei. Barajele Düzdere, Kuzuludere, Büyükdere, Sultanbahçedere și Elmalıdere, situate în văile din regiunea Istranca, au fost finalizate între 1995 și 1997. Barajele Kazandere și Pabuçdere au fost deschise în 1997, respectiv în 2000. Conform informațiilor ISKI, cele două baraje sunt conectate printr-un tunel de 2.507 metri lungime, iar surplusul de apă de la Kazandere este transferat către Pabuçdere. Barajul Sazlıdere a fost pus în funcțiune în 1998, în apropierea lacului Küçükçekmece.
**Apa care vine de sub Bosfor**
Ultimul pas important a venit din est. În 2004, au fost puse în funcțiune regulatoarele Yeşilçay, care alimentează cu apă din văile Göksu și Çanak, situate dincolo de Şile. În 2007, a început să curgă prima apă din râul Melen, situat la granița dintre Düzce și Sakarya. Conform ISKI, în prima etapă, se pot obține 268 de milioane de metri cubi de apă pe an, iar după a doua etapă, această cantitate poate ajunge la 575 de milioane de metri cubi pe an. Pentru a transporta apa din Melen către partea europeană Avem, de asemenea, o excursie care descrie lacul și pădurile din împrejurimi, pe care o puteți include în aceeași zi. Cele mai bune locuri pentru a vedea barajele sunt Ömerli și Büyükçekmece. Lacul barajului Ömerli se întinde în interiorul pădurilor dintre Çekmeköy și Șile; deoarece țărmurile sunt o zonă protejată, se pot admira doar de la punctele permise de drum și respectând avertismentele afișate în zonă. Lacul Büyükçekmece este una dintre cele mai ușor accesibile surse de apă din oraș, datorită proximității sale de drumul de coastă.
Note practice:
Multe dintre locurile menționate în acest text sunt destul de îndepărtate unele de altele, așa că nu încercați să le vizitați pe toate într-o singură zi. Este mai inteligent să includeți Cendere într-o după-amiază în oraș, Terkos într-o excursie de weekend în nord, iar Büyükçekmece într-un traseu de-a lungul coastei. Majoritatea instalațiilor de apă se află în zone protejate; vă rugăm să respectați gardurile, avertismentele și interdicțiile de a fotografia. Și data viitoare când deschideți robinetul, amintiți-vă că apa ar putea proveni din Istranca, Ömerli sau Melen.
Surse:
- İSKİ, Istoria apei în Istanbul, https://iski.istanbul/kurumsal/hakkimizda/istanbul-da-suyun-tarihcesi
- İSKİ, Resurse de apă, https://iski.istanbul/kurumsal/hakkimizda/su-kaynaklari/
- H. Saltuk Akatay, Proiecte de studiu, restaurare și renovare a stației de pompare a apei Terkos (İTÜ, 2003), https://polen.itu.edu.tr/items/78558626-8b12-4935-ba7e-a845691b15a7/full
- Halil İbrahim Gül, Compania de apă Terkos (Universitatea Marmara, 2009), https://openaccess.marmara.edu.tr/entities/publication/7348dd5a-24de-41ac-86f4-235ee9e84dac
- Bibliotecile și muzeele İBB, Biblioteca de artă Cendere, https://ataturkkitapligi.ibb.gov.tr/en/Kitaplik/Kutuphanelerimiz/IMM-Cendere-Sanat-Library/53
- Wikipedia, Muzeul de artă Cendere, https://tr.wikipedia.org/wiki/Cendere_Sanat_M%C3%BCzesi
- Wikipedia, Tunelul de apă Bosfor, https://tr.wikipedia.org/wiki/Bo%C4%9Fazi%C3%A7i_Su_T%C3%BCneli
Comentarii
Scrie primul comentariu
