Sari la conținutul principal
Radar Türkiye
Descoperă evenimente în aplicație
Deschide
Radar Türkiye

Cetatea din Şebinkarahisar și orașul de piatră situat sub cetate.

Un oraș fortificat situat la marginea bazinului Kelkit. Șebinkarahisar oferă un peisaj complet diferit față de imaginea de coastă pe care o evocă, de obicei, regiunea Giresun.

Radar TürkiyeRadar Türkiye6 Kasım 20267
Încă nu există evaluări

Conectează-te pentru a aprecia și evalua

Cetatea din Şebinkarahisar și orașul de piatră situat sub cetate.

Un oraș fortificat la marginea bazinului Kelkit

Șebinkarahisar oferă un contrast puternic față de peisajul de coastă marină asociat cu Giresun. Conform ghidului turistic al primăriei, districtul este situat în regiunea de Est a Munților Negri, la sud de munții Giresun și în bazinul Kelkit, la o altitudine de 1300 de metri. Enciclopedia Islamică (TDV) menționează că orașul a fost fondat pe versanții munților Giresun, pe o suprafață înclinată, la o altitudine cuprinsă între 1300 și 1360 de metri. Un vizitator care pleacă de la coasta Mării Negre trebuie să traverseze munții pentru a ajunge într-o altă regiune, bucurându-se de aerul proaspăt și răcoros al interiorului. Districtele Dereli (la nord), Yağlıdere (în nord-est), Alucra (la est), Çamoluk (în sud-est), Akıncılar și Gölova (la sud), Suşehri și Koyulhisar (la vest) și Mesudiye (în nord-vest) înconjoară Șebinkarahisar. Sursele oficiale oferă cifre diferite pentru distanța față de centrul provinciei Giresun. Portalul Cultural menționează 109 km pe drum, în timp ce primăria indică 118 km, ceea ce înseamnă că călătoria are o durată de aproximativ 110-120 de kilometri. Distanța față de Sivas este de 198 km, iar față de Erzincan, de 124 km, ceea ce reflectă poziția districtului pe rutele care duc spre interiorul țării. Fortăreața este elementul care definește identitatea orașului. Conform TDV, ruinele fortăreței care i-a dat numele orașului se află pe o stâncă de bazalt din est. Fortăreața domină orașul și este vizibilă aproape de oriunde în oraș, fiind astfel punctul natural de plecare pentru orice vizită. Pe urmele numelor: de la Koloneia la Șebinkarahisar

Numele acestei fortărețe și ale orașului s-a schimbat de multe ori de-a lungul secolelor, iar ordinea numelor reflectă, de asemenea, istoria orașului. Conform TDV, în secolele IX și X, zona era cunoscută sub numele de Koloneia. În secolul XI, a fost numită Mavrokastron, iar în secolul XII, acest nume a fost folosit atât pentru oraș, cât și pentru fortăreață. Numele Karahisar, echivalentul turcesc al lui Mavrokastron, a fost atribuit de turci în secolul XIV. În perioada otomană, datorită minelor de șap, acest Karahisar a fost numit Șapkarahisar sau Șarkikarahisar pentru a fi distins de celelalte Karahisare. Numele actual, Șebinkarahisar, a apărut în secolul al XIX-lea. În secolul al XVII-lea, a fost folosit și numele Karahisar-ı Hasan-ı Dırazi, care provine din faptul că zona a aparținut anterior tribului Akk Poarta de intrare, accesibilă printr-un drum în trepte, are o arcadă ascuțită și este flancată de două turnuri cu plan semicircular. Această poartă, construită din piatră, este cunoscută și sub numele de Poarta Selgiucidă. La aproximativ cincisprezece până la douăzeci de metri nord-est de poartă, se află o altă poartă, despre care se spune că datează din perioada bizantină, care a fost ulterior închisă. În nord-vestul fortificației exterioare, o turnă mare, cu plan oval, este menționată în surse ca fiind "Castelul Femeilor". Turnurile orientate spre sud și est sunt într-o stare avansată de degradare. Pentru cei care doresc să facă fotografii, turnurile semicirculare de la poartă și treptele sculptate în stâncă oferă cadre spectaculoase. O modalitate excelentă de a înțelege de ce fortificația a fost construită pe această stâncă este să te oprești pe trepte, în timp ce urci, și să te uiți la oraș. Panorama oferită evidențiază încă și astăzi funcția de observație și apărare a fortificației. Turnul octogonal și cisternele.

Fortificația interioară este situată la aproximativ cincisprezece până la douăzeci de metri în interiorul curții exterioare, pe un teren stâncos, și se intră în ea printr-o poartă susținută de turnuri. Se intră în turn printr-o poartă cu arc în formă de arcadă; deschiderea porții are o lățime cuprinsă între 1,54 și 1,90 metri. O scară cu patruzeci și două de trepte duce la platformele superioare. Turnul are o înălțime de 27 de metri și are șapte ferestre pe fiecare față, cu excepția suprafeței unde se află poarta. Zidurile fortificației interioare sunt, de asemenea, susținute de patru turnuri mici, cu plan semicircular. La aproximativ 2,70 metri sud de turn, se află o cisternă cu dimensiunile de 6,20 x 4,20 metri și o adâncime de 8 metri; este săpată în stâncă, iar partea superioară este construită din piatră brută și mortar. Apa este vitală pentru o fortificație. Portalul Cultural menționează că în interiorul fortificației se află numeroase cisterne, de diferite dimensiuni, iar cea mai importantă este tunelul de apă numit "Kırk Badal". Aceste cisterne făceau parte dintr-un sistem care permitea fortificației să reziste mult timp în timpul asediilor. Straturi de istorie.

Istoria fortificației reflectă succesiunea statelor care au controlat orașul. TDV menționează că fortificația a fost reconstruită în timpul împăratului bizantin Iustinian I și a devenit un punct strategic important pe granița de nord-est. La scurt timp după Bătălia de la Malazgirt, turcii au preluat controlul asupra orașului. Regiunea a rămas sub dominația beilicatelor turcești până când a trecut la otom În secolul al XII-lea, cetatea a fost avariată de cutremure, fiind restaurată ultima dată în 2003. Aceste informații ajută la înțelegerea motivului pentru care pietrele din zidurile cetății prezintă caracteristici din diferite perioade. Minele de șap și economia orașului

Pentru a înțelege de ce cetatea a fost construită în acest loc, este necesar să analizăm minele. Conform sursei, cetatea controla mina de șap situată în apropiere și drumul minier care ducea spre nord, către Giresun. Mina de șap, situată în rocile roz din partea de vest a acestui drum, era renumită încă din antichitate și era exportată în Europa. Șapul era un material utilizat în fabricarea medicamentelor, pentru a da luciu aurului și argintului, în vopsitorie și în industria pielăriei. Sursa menționează că, în secolul al XII-lea, cererea tot mai mare a industriei textile europene de șap era satisfăcută în mare parte din regiunea Anatoliei, în special din zona Șebinkarahisar. După venirea otomanilor, minele au fost transferate trezoreriei, iar minerii s-au organizat în grupuri; în surse, pentru aceste sate, apare denumirea de "kura" sau "șaphană". Sancakul, datorită minelor, se extindea sub forma unui coridor îngust de la Ordu la Bulancak, oferind astfel un avantaj pentru transport. Conform registrelor de inventariere din secolul al XVI-lea, numărul de gardieni ai cetății era de 279, dintre care 191 erau soldați. Acest număr indică faptul că cetatea era un centru important pentru asigurarea siguranței regiunii. În 1647, Evliya Çelebi a scris că în interiorul cetății se aflau șaptezeci de case; sursa notează că este discutabil dacă acest număr reflectă realitatea. Portalul Cultural menționează că, în "Călătoriile" lui Evliya Çelebi, sunt descrise numeroase cisterne și depozite de grâu în interiorul cetății. Plimbare sub cetate

După coborârea din cetate, arhitectura pietroasă a orașului reprezintă, în sine, o atracție turistică. Ghidul turistic al primăriei descrie casele istorice din Șebinkarahisar ca fiind construcții din piatră și cărămidă, construite în secolele al XIX-lea și al XX-lea, care reflectă arhitectura tradițională. Conacul Abdi Bey a fost construit în 1866 și se află în cartierul Avutmuş. Conacul Akşenler atrage atenția prin sculpturile în piatră și datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Taşhanlar este o han construită în 1647 de Taban Mehmet Ağa. Fântânile istorice adaugă un ritm aparte plimbării. Fântâna Kurşunlu a fost construită între 1648 și 1652 de Topal Mehmet Pașa în cartierul Taş, iar Fântâna Eyvan a fost construită între 1710 și 1 Scările, treptele sculptate în stâncă și panta pot face urcușul dificil, așa că este necesar să fiți atenți. Este recomandat să evitați urcușul pe suprafețe alunecoase, în special pe vreme umedă sau înghețată, și să fiți deosebit de precauți dacă călătoriți cu copii sau persoane în vârstă. Este posibil ca structura sau părți ale acesteia să fie închise temporar pentru lucrări de renovare. Vă recomandăm să verificați starea actuală la Direcția de Cultură și Turism din Giresun sau la Primăria din Șebinkarahisar înainte de vizită. Consultați site-urile oficiale pentru informații despre condițiile de acces și programul de vizitare. Având în vedere altitudinea de 1300 de metri, vremea este semnificativ diferită față de coastă, așa că este bine să vă îmbrăcați adecvat pentru sezon și să luați apă. Purtați încălțăminte închisă, cu talpă aderentă, pentru a vă asigura o aderență bună pe treptele de piatră. Cascada Șelale, barajul Kılıçkaya, barajul Dikmetaș, Baltaşı și lacul Çatalgöl sunt printre atracțiile naturale menționate de primărie și pot fi combinate cu vizita la castel. Printre produsele locale se numără nucile din Șebin, pestil-köme, smochine, pastă de smochine, afine, fructe uscate și miere de flori. Printre specialitățile locale se numără supa Toyga. Dacă ajungeți la Giresun pe drum, luați în considerare o distanță de aproximativ 110-120 de kilometri și planificați-vă întoarcerea din timp.

Surse:

Comentarii

0/1000

Scrie primul comentariu