În 1923, când a fost declarată capitală, Ankara era un oraș de aproximativ 30.000 de locuitori, situat la poalele unei cetăți. În decurs de cincisprezece ani, au fost construite bulevarde, ministere, o gară, o operă, o universitate și ambasade; orașul a devenit un exemplu al programului de dezvoltare urbană al statului.

În 1923, când a fost declarată capitală, Ankara era un orășel de treizeci de mii de locuitori, situat la poalele unei cetăți. În decurs de cincisprezece ani, au fost construite bulevarde, ministere, o gară, o operă, o universitate și ambasade; orașul a devenit o expresie a programului arhitectural al unui stat. Astăzi, plimbându-vă de la Ulus la Kızılay, puteți observa cele două fațete distincte ale acestui program, dacă știți unde să căutați.

Prima fațetă este reprezentată de Arhitectura Națională. Acest stil, apărut în ultimii ani ai Imperiului Otoman și adoptat în primii zece ani ai Republicii, a adus elemente selgiucide și otomane (arcuri ogivale, mozaicuri, ornamente elaborate, cupole) în clădirile publice moderne. Exemple notabile includ clădirea Parlamentului (1924), proiectată de Vedat Tek, și Ankara Palas (1927), finalizată de Kemaleddin, Muzeul de Etnografie (1928) și clădirea Türk Ocağı (astăzi Muzeul de Arte Plastice, 1930), ambele proiectate de Arif Hikmet Koyunoğlu, precum și clădirile Banca Agricolă (1929) și Banca Industrială (fără arhitect specificat), proiectate de italienul Giulio Mongeri. Toate aceste clădiri sunt situate la o distanță rezonabilă una de cealaltă și puteți vizita majoritatea dintre ele, care astăzi funcționează ca muzee sau clădiri publice.

A doua fațetă este reprezentată de Modernismul din anii 1930. Republica tânără și-a îndreptat atenția către Europa, adoptând un stil arhitectural european. Arhitecți germani și austrieci (Clemens Holzmeister, Ernst Egli, Bruno Taut, Paul Bonatz) au creat un limbaj arhitectural simplu, funcțional și monumental pentru ministere, școli și alte clădiri publice. Facultatea de Limbi și Geografie (1937), proiectată de Taut, situată în zona Sıhhiye, complexul de ministere și noua clădire a Parlamentului (început în 1938), proiectate de Holzmeister, clădirea de la Ulus, inițial Casa de Expoziții (1933), transformată ulterior în operă de Bonatz (1948), și Gara Ankara (1937), proiectată de Şevki Balmumcu, sunt exemple reprezentative ale acestei perioade. Fațadele lipsite de ornamente, liniile orizontale lungi și finisajele din piatră sunt elemente recurente.

Pentru a observa ambele stiluri, este suficient să vă plimbați de-a lungul bulevardului Atatürk, care se întinde de la Ulus la Çankaya, reflectând evoluția orașului de la nord la sud de-a lungul timpului. La Ulus, veți găsi cupole și mozaicuri, în zona Sıhhiye, modernismul din piatră, la Kızılay, clădirile din anii 1950

Cum se construiește o capitală?

Comentarii